PIETRELE (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Bătrâna, sau ceea ce a mai rămas din ea după ce lumânarea vieții ei a ars atâta vreme și cu pâlpâiri atât de violente, zăcea între pernele și dunele ei vărgate, ușoară ca și acestea și fragilă ca și ele, iar medicul nemaiputând sesiza nici un semn de viață spuse: „Se pare că a murit”, dar vorbi atât de puțin convins, iar rudele erau și ele atât de obișnuite cm această veste care se repeta într-o ciclicitate neregulată, încât singurul sentiment care se putea citi pe toate fețele care se îngrămădeau în încăpere era acela de derută, de neputință și stânjeneală, fiecare gândindu-se la sarcinile care i-au revenit mereu în asemenea ocazii, calculând cum ar putea scăpa măcar de data asta de ele, fiind convinși cu toții ca eforturile administrative destul de complicate care se cer la un deces, precum și toate pregătirile rituale nu mai au nici un rost după atâtea repetiții, dar știind totuși ca vor trebui să ia aceste lucruri de la capăt pentru că nu se putea altfel, pentru că totuși nu era exclus ca bătrâna să se fi hotărât într-adevăr să moară.

Fitacek își făcea de lucru pe lângă trupul doamnei Gorunescu și încerca să-și ascundă stânjeneala în gândurile care-l duceau la concluzia că bătrâna nu mai trăiește de mult datorită propriului ei organism, că viața ei este un produs artificial al dramului de cunoștințe pe care biata lui știință a fost în stare să le pună în slujba ei.

De aceea, doctorul era aproape convins că un mecanic priceput ar fi fost în stare cu destul de puțină bătaie de cap să construiască, o mașinărie care să vegeteze identic ca ființa care se afla întinsă în fața sa, un produs mult mai puțin complex decât un animal, care cel puțin urlă sau se uită trist sau se zvârcolește în durere, opunându-i cât de cât rezistență și exteriorizând această luptă. Dacă cineva i-ar fi răspuns că și organismul doamnei Gorunescu opune rezistență în fața morții de vreme ce a Reușit să trăiască atâția ani (și reînvie de atâtea ori), Fitacek ar fi replicat că toate acestea nu sunt decât rezultatul unei -funcționări bune a unui mecanism bine reglat, dar că nu se deosebește acest rezultat prea mult de o mașinărie, de ceas care continuă să bată, deși cadranul și arătătoarele lipsesc de mult. Iar el, ori de câte ori îi mai dădea îngrijiri acestui mecanism, era convins că nu face decât să învârtă cheia ceasului inutila Dar continua, pentru că aceasta era slujba lui. Însă în forul său interior de multă vreme era conștient că un organism uman se conservă deseori mai bine fără a i se răpi dreptul de a suferi, de a simți durerea și de a reacționa ca un om împotriva ei. Prin aceasta, credea el, se deosebea munca sa de cea a unui veterinar.

Ceea ce gândea în timpul acesta mintea din micuțul trup chircit și, mai ales, dacă mai gândea, a rămas un secret doar de două ori parțial dezvăluit, dar despre asta mai târziu. Sigur este doar atât, că ceea ce reprezenta de atâția ani doamna

Gorunescu nu făcea decât să se opună la tot și la toate șt până la urmă și ei însăși, acest rest în care se transformase —     sau acest rezultat, dacă vreți — nemaiputându-se baza pe nimeni și nici măcar pe el, sau poate doar pe un element, pe o opoziție îndeobște necunoscută, o exagerare până la cele mai adânci limite a unor aspecte neobservabile în viața de zi cu zi.

Până una alta, rudele se pregăteau pentru un priveghi —       al câtelea? — și pentru niște pregătiri care, de atâtea orii inutile, devenită de acum penibile. Mai ales că. preotul îl preveni că nu o va înmormânta pe doamna Gorunescu decât dacă mai mulți medici vor constata decesul și dacă acesta vai mai fi declarat și după o săptămână de la începutul stării, lucru care intra în contradicție cu toate legile medicale și  obștești, în special dacă moartea ar fi survenit în perioada de zăpușeală a verii. Deocamdată, consecvent, preotul plecă imediat după ce Fitacek constată decesul, motivând că trebuie să meargă la un alt muribund, și promise ca se va întoarce peste două zile.

După ce plecă și medicul, bătrâna ramase în camera aceea! întotdeauna atât de întunecoasă, dar mai ales pe o vreme atât de închisă, vegheată doar de două călugărițe și de o mulțime de lumânări, cele mai multe puse acolo „pe ascuns“ de către fratele Vetei care se răzbuna astfel în taină pe toți dușmanii săi, cărora de fapt le era adresată nominal fiecare lumânare. (Printr-un consens s-a stabilit ca niciodată să nu rămână o singură persoană în cameră cu defuncta, în speciali de atunci de când, cu vreo zece ani în urmă, într-o noapte, bătrâna s-a sculat de pe catafalc și s-a îndreptat direct spre vechea ușă zidită ce dădea pe vremuri spre poarta dinspre Strada Invalizilor. Întâmplător, atunci fusese o singură femeie în încăpere, sora lui Lazăr, care, după ce și-a revenit din leșin, a putut constata spre imensa-i groază cum defuncta încerca să iasă neapărat prin zidul odăii. Când au întins-o pe pat, doamna Gorunescu era plină de cucuie pe frunte. A fost, de altfel, unica dată în ultimii douăzeci de ani când s-a deplasat singură din patul ei bătrâna doamnă. După aceasta întâmplare cineva a venit cu ideea să se redeschidă ieșirea veche, presupunând că ea constituie piedica din fața morții bătrânei, dar Lazăr, pe de o parte pentru că nu credea în superstiții — altfel ar fi înnebunit de mult în casa aceea — pe de altă parte pentru că nu voia să strice din nou prețul clădirii, n-a dat vreodată curs acelei sugestii.)

Iar cele două călugărițe se rugară un timp dintr-o teamă sinceră, privind mereu trupul acela, mic și nemișcat.

Fitacek trecu din nou prin fața lui Copârșeu, dar acesta cerșea istovit după criza din care tocmai ieșise și nu se mai obosea să privească în sus la trecătorii ce-l împroșcau cu apa bălților din drumul lor.

Ieșind în Strada Timișoarei, putu auzi orașul respirând liniștit prin toate atelierele și grădinile sale.

VI

Acum ar trebui să ne întoarcem o clipă la Vancu cel Roșu și la cercetările sale. Pentru el, doamna Gorunescu reprezenta în mod cât se poate de limpede un sfârșit și un început. Vancu cel Roșu n-avea de unde să cunoască unele verigi ale lanțului trecutului ei, dar le bănuia într-un chip care se apropia atât de mult de realitate încât ar fi putut deveni una cu ea, dacă coeficientul de nesiguranță rămas n-ar fi dat o aură de legendă întregii povești în, mintea fostului tăbăcar, făcând în felul acesta ca drumul de la raționament la adevăr să continue de la acesta spre mit. Doamna Gorunescu era născută Lazăr, înrudindu-se cu familia Vancu printr-o alianță săvârșită cu cel puțin un veac și jumătate în urmă. La câteva săptămâni după naștere, pierzându-și ambii părinți, fusese înfiată de o familie Harsani, de asemenea legată (prin trei noduri) cu trunchiul Vancu. Ca ultimă Lazăr din familia ei, stirpea i s-a pierdut, dacă nu luăm în considerare încă o ramură a clanului, care era însă atât de îndepărtat înrudită cu familia Vancu — și doar prin intermediul părinților actualei doamne Gorunescu —, încât această înrudire Vancu cel Roșu nici nu știa dacă mai era cazul s-o pună la socoteală. Această domnișoară Lazăr-Harsani s-a căsătorit cu un sticlar Gorunescu venit din Oltenia și plecat apoi mai departe în Italia și în Africa de Nord, unde i s-a pierdut urma. Soția lui a rămas la Lugoj, din împrejurimile căruia nu a ieșit-niciodată în lungul ei popas prin lume. La vreo cincisprezece ani după rapida trecere a sticlarului prin viața ei, pe când ea trebuia să aibă vreo patruzeci de ani, doamna Gorunescu a stat bolnavă, retrasă în casă mai multe luni, la sfârșitul cărora o servitoare, se spunea, a adus pe lume un fecior. Trăind, acesta a fost crescut pe lângă casa doamnei Gorunescu și apoi înfiat de ea, fiind acceptat în spița  pierdută Lazăr, cea care i-a dat primul nume soției sticlarului.

Dacă acest Lazăr continua să poarte în sânge sau nul povara veche a neamului său era greu de aflat. S-a căsătorit foarte de tânăr, a turnat un fecior și a murit aproape în același timp cu nașterea copilului, ca un fluture care și-a făcut datoria. Pe răposatul Lazăr, Vancu cel Roșu îl intuia în numele unei dreptăți numai de el știute, ca pe ultimul urmaș al Lazărilor de demult și, prin obârșia lui neclară, ca pe primul Lazăr din noul neam. Fiul său a zidit poarta ce da spre Strada Invalizilor, făcând din una și aceeași casă un cămin respectabil de pe o stradă cumsecade, iar faptul că acel tânăr Lazăr care i-a fost tată mai dăinuia în amintirea unora cerșind în fața vechii intrări explica și el obârșia sa aparent cețoasă care în fața oamenilor îi dădea dreptul să țină de două lumi în același timp.

Dar lucrurile astea s-au întâmplat cu aproape o jumătate de veac în urmă și Vancu cel Roșu ar fi aflat cu plăcere și altele care s-au petrecut tot atunci cu actori aidoma celor printre care sălășluia el, dar aceștia și-au trăit viața, și micile evenimente care au împlinit soarta lor au intrat, așa cum se cuvine unor servitori mărunți, în întunericul criptelor în care au dispărut stăpânii lor. Una dintre aceste întâmplări mărunte s-a petrecut între tatăl căpitanului Mărginean și Lazăr, alta între Cristache Raica, bunicul lui Flavius, și Lazăr, alta la cariera de piatră a bătrânului Samuel Stein. Și chiar dacă Vancu obișnuia să spună că „Stelele sunt nu numai oamenii morți, dar și întâmplările care au murit odată cu cei care le-au dat prilejul să fie, încât uitându-te la cer poți vedea mii și mii de mici evenimente vechi care mai au puterea doar să-ți facă cu ochiul, invitându-te la petreceri ce nu mai există”, totuși, el, Vancu, nu se putea abține să nu intre în joc ori de câte ori o astfel de „întâmplare veche îi făcea cu ochiul“.

Înnodând mai multe frânturi de legende cu cioburi de amintiri ale unor discuții la care a fost cine știe când martor, Vancu reuși să reconstituie una dintre aceste întâmplări, mai bine zis un ghem întreg de fapte, care, oricât de incredibile, explicau în felul lor lucruri vechi și lucruri mai nou întâmplate. Primul element a fost acela că tatăl bătrânului Samuel Stein ținuse o cârciumă cu un orar cu totul ieșit din comun: spre deosebire de toate speluncile asemănătoare deschise mai tot timpul, Abraham Stein avea o bufniță seculară care hotăra ea când se putea consuma ceva în taverna din afara orașului. Cârciumarul era fără doar și poate trăsnit, lucru cu care toată lumea s-a obișnuit încetul cu încetul, dar nimănui nu-i convenea să fie dat afară când îi era lumea mai dragă numai pentru că bufnița își luase zborul și plecase printr-un geam deschis. Căci aceasta era singura regulă: atunci când pasărea binevoia să intre în sala mare și să stea leneșă în colțul ei, cârciuma era deschisă oricui, dar când, e drept, destul de rar, dar niciodată la aceeași vreme, bufnița pornea spre ale ei, smintitul patron se repezea să-și dea mușteriii afară, preferind mai degrabă să fie tras pe sfoară la plată decât să mai suporte chiar și numai o clipă vreun client. Iar clienți avea mereu destui. Toți se supărau că trebuie să plece atunci când ar fi dorit să mai rămână, dar reveneau punctuali cu primul prilej.

Cârciuma aceasta și bufnița ei au rămas în legendă, chiar dacă deja pe vremea lui Vancu cel Roșu toate elementele ei se dispersaseră, ordonându-se. În caleidoscopul amintirilor aproximativ transmise în alte alcătuiri, poate mai plauzibile pentru epoca în care se povesteau, dar neîntâmplate vreodată. Într-un cu totul alt context, de pildă, se vorbea despre o bufniță buclucașă, decât în cel în care era pomenit hangiul pierdut în vremuri. Și iar, în altă ordine de idei, își mai amintea câte un bătrân nerod de cartea cu însușiri miraculoase, tom care în realitate a fost cel ce a strâns, în ciuda scrântelii cârciumarului, mușterii în taverna cu orarul dat de o bufniță.

Cartea se numea „Curriculum vitae” și pe coperta interioară, sub un chenar bogat ornamentat, se putea descifra data apariției — MDCXVIII —, dar nu și numele autorului și orașul în care a fost tipărită și legată. Ar fi fost imposibil de a afla cine a scris-o și cum a ajuns ea în posesia cârciumarului evreu, la fel cum ar fi fost imposibil de a i se da de urmă în vremea lui Vancu cel Roșu. Și ar mai fi fost și multe alte lucruri imposibile în legătură cu ea, dar în special acela de a afla conținutul epic al tomului. Ciudățenia volumului care a rămas în amintirea deformata a unora consta în particularitatea lui cu totul stranie de a-l plasa pe cel ce-l răsfoia în miezul evenimentelor descrise în așa măsură, încât cititorul apuca să trăiască în realitate cele pe care le afla din text. Lucrurile erau cu atât mai ieșite din comun cu cât trăirile diferiților lectori nu se repetau, la fel cum nu trecea niciodată de două ori prin aceeași experiență unul și același cititor. Toate faptele erau plauzibile, dar plasate în momente de cumpănă a vieții, iar trăirile erau cu atât mai accentuate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.