PIETRELE (62)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Stătea acum și el în întuneric și lovea furios cu vârful bastonului peretele din spatele său.

„Dacă tu ai răbdare, să știi că și eu am răbdare! Ieși numai din carapace să te văd la mutră, dacă îndrăznești!

Dar dacă ai fi într-adevăr sigur de tine, ai fi venit de mult”, își tot dădea el curaj.

Dar Lazăr nu era omul care să poată sta pe loc și să aștepte. Direct, prin forță, sau prin viclenie, el era obișnuit să acționeze. „E caraghios! își spuse până la urmă. N-o să stau aici până în zori. Au văzut cu cine au de-a face: nu mi-a fost frică, dar nici atât de prost n-am fost să mă apropii și să le intru în bot!“

—           Sunt aici! strigă el și abia atunci își dădu seama cât de liniștită era strada. Mai stau un minut! Pe urmă plec și la revedere! Știți unde mă puteți găsi!

Numără în gând până la șaizeci. După aceea până la nouă­zeci.

—           Gata! Plec!

Mai numără în gând până la șaizeci, apoi, plecând cu zgo­mot, tuși și lovi pereții cu vârful bastonului. După câteva clipe auzi echipajul pornind și el. Se întoarse să vadă. Ochii i se obișnuiseră între timp cu întunericul și putu zări umbra aceea neagră îndepărtându-se cu zgomot. Pe urmă o văzu intrând pe poarta cimitirului.

Lazăr se opri și așteptă. Zvonul copitelor și al roților se auzea tot mai vag, apoi doar i se păru ca-l mai aude. La sfârșit, nu mai desluși chiar nimic.

Mai rămase puțin pe loc așteptând. Nu se mai întâmpla nimic. De undeva auzi un geam închizându-se (sau deschizându-se). Se întoarse și reveni înspre centru. Pe măsură ce se apropia de locul în care o lăsase pe Amarilli, umbla tot mai repede. Trecând sub un alt geam, auzi din casă pe cineva tușind, probabil prin somn. Altundeva zări o fereastră lumi­nată, iar dinăuntru răzbătea puțină muzică și pârâituri. Mai ales pârâituri. Cineva asculta un aparat de radio.

O găsi pe Amarilli acolo unde o lăsase. Stătea în pi­cioare și nici măcar nu se mișcase din loc.

—           Cine a fost? îl întrebă ea.

—           Nu știu. Adică bănuiesc doar… Dar nu-i spuse ce bă­nuiește. În schimb, își scoase ceasul și începu să-l scuture. Dar ceasul mergea. Cum de-i numai zece și zece?

—           Păi, cât ai vrea să fie?

—           Era trecut de zece când am plecat de la cafenea…

Amarilli nu se arăta dispusă să dea la ora aceea impor­tanță observațiilor lui Lazăr.

—           Nu mi-am ținut azi meditațiile…

—           Ai fost la Stein…

—           Nu-mi place să mă duc acolo. Copilul ăla mic e prea deștept și are capul prea mare. Mi-e groază numai când îl aud, dar încă să-l mai și văd!

Ajunseră în fața locuinței ei, se despărțiră, Lazăr făcu doar câțiva pași către casă, apoi se răzgândi și se întoarse la cafenea. Voia în primul rând să vadă dacă a revenit și Luca. Pe urmă dorea să vorbească și cu Mărginean, să-l în­trebe ce a văzut și ce a vrut să spună atunci când a pomenit de Filipache.

Cât timp Amarilli i-a turuit despre inteligentul monstru din casa Stein, nu se gândise la toate prin câte a trecut în ziua aceea. Acum, apropiindu-se de cafenea, lucrurile i se înfățișau cât se poate de nelămurite. Cu atât mai mult cu cât ceilalți păreau să nu observe nimic deosebit. Nici măcar Ama­rilli n-a insistat să afle ce-i cu echipajul acela, de ce l-a ur­mărit și a lăsat-o atâta vreme singură în stradă. Își aminti de felul în care a încurcat de două ori în seara aceea ora, dădu din umeri și intră în cafenea.

Lumea mai plecase între timp, Mărginean, la masa lui, juca obișnuita sa partidă de cărți. Ca întotdeauna, Jager îl chibița. Pe Luca nu-l văzu.

La o altă masă zăboveau, mai mult ca altădată, Raica, Stein și, alături de ei, Penescu. Primii doi erau puțin nemul­țumiți de, prezența profesorului, ei având de discutat tocmai atunci probleme de cea mai mare actualitate în legătură cu proiectul lor. În afară de asta, Stein era mai apăsat ca ori- când de veșnicul lui complex de a nu întârzia. Se uita mereu la ceas, fiind disperat că și așa trecuse deja vremea la care ajungea întotdeauna acasă, dar neîndurându-se totuși să plece fără a fi discutat cu domnul Raica treburile acelea atât de importante.

—           Găsiră un subiect comun, o dragoste care-i unea pe toți trei: orașul lor.

—           Domnilor, spunea Raica, este de neînțeles ce se întâmplă. Încep să cred că este vorba de un blestem ce ne ur­mărește pe domnul Stein și pe mine. De când am terminat noi toate planurile preliminare în legătură cu proiectul nostru…

—           Bineînțeles, ei bine, de atunci s-a dezvoltat în Lugoj adevărata industrie: Uzina electrică, fabricile de cărămizi și țiglă Partos și Muschong, industria textila, filatura de mătase naturală… Numai noi…

—           Planuri organizatorice, preciza Stein.

—           Trebuie să știți că am încercat să atragem și alt capi­tal. Stein vorbea în șoaptă. Italienii care au investit în fila­tura de mătase au fost aduși de noi. Numai că au uitat de ce au venit și nu ne-au mai dat nici un sfanț pentru canal.

—           Nu știu de unde ghinionul ăsta, continua să se plângă Raica. Trec atâția oameni de valoare pe aici… nici nu s-ar putea altfel… Am vorbit cu fiecare… Canalul acesta ar fi deosebit de important pentru Banat, dar chiar și pentru Europa, dacă stăm și ne gândim puțin mai mult. Dar nenoro­cirea este — continuă Raica pe același ton abătut — neno­rocirea este că, dacă privești lucrurile mai superficial, poți rămâne cu impresia total greșita că proiectul nostru n-ar fi folositor decât Lugojului.

—           Eu nu cred să existe cineva care într-un fel atât de… atât de…, încercă să spună ceva și Stein.

—           Dar dați-mi voie! Dați-mi voie! Nenorocirea cea mai mare este că cei mai mulți oameni care ar putea să ne ajute gândesc cam așa! Ei nu sunt lugojeni, atunci de ce să facă ceva pentru Lugoj? Ei nu-și dau seama că o zonă geo­grafică foarte întinsă n-ar avea decât de câștigat.

—           Fals! Absolut fals gândesc acești oameni pentru că…

—           Dați-mi voie ca de data asta să nu fiu de acord cu dumneavoastră, nu-l lăsă nici Penescu pe Stein să vorbească. Oamenii de afaceri, cei care au bani, de regulă nu sunt sen­timentali.

—        Așa-i!

—        În cazul ăsta, dacă și-ar da seama că proiectul dumneavoastră este într-adevăr rentabil, l-ar sprijini, fie că ar fi în primul rând vorba de Lugoj, fie că nu.

—        Eu, dragă domnule, reuși să se facă Stein în sfârșit auzit, eu cred tot mai mult că un lucru atât de esențial îl va face totuși numai un lugojean.

—        Noi am încercat totul, spuse și Raica. Dacă n-o să ne asculte nimeni, o să rămână măcar ideea. Și tot nu ne-am pierdut vremea de pomană.

—        Ideea o să dea roade, asta le spun întotdeauna și co­piilor mei. Știți, o dată m-am pomenit că le-am mărturisit copiilor mei că acest canal mi-e ca un fiu. Multă vreme de atunci m-au tot întrebat la cine țin mai mult, la ei sau la proiect. Le-am spus că țin la proiect și în folosul lor, dar ei au continuat să mă întrebe pe cine iubesc în primul rând. Câteodată mă gândesc că fac așa un mare păcat…

—        Ceea ce încercați să realizați este foarte nobil și ar fi într-adevăr important pentru oraș.

—        Da, noi toți trei iubim orașul, dar copiii… Știți, cu toate că mă străduiesc să-mi spun că ei sunt copiii mei și că n-am nimic pe lume ce să iubesc mai mult, totuși când încep să mă gândesc… când mă gândesc că fără proiectul ăsta zilele mele n-ar avea nici un rost, ar fi fără nici un vis… Și copiii sper să ducă mai departe lupta asta, se scutură el. De multe ori mă gândesc cum va fi când vor reuși ei.

—        Va fi frumos…, admise și Raica, și ochii îi zăboviră lung pe peretele din fața sa.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.