De la prânz, o veste tristă a umplut toate canalele mass-media: academicianul Răzvan Theodorescu a încetat din viață. Mă împac greu cu gândul că marele istoric al culturii și civilizației românești a plecat într-o lume, poate, mai bună, lăsând aici un mare gol, căci pierderea suferită azi de cultura română nu poate contestată. Am pierdut, azi, cea mai strălucită minte a intelighenției noastre din ultima jumătate de veac.
Cu trei luni în urmă, l-am avut alături, în 15 octombrie 2022, la marea expoziție pe care am organizat-o la Muzeul Național Peleș, la aniversarea Centenarului Încoronării din 1922, prilej cu care a vorbit admirabil despre semnificațiile evenimentului și despre cartea publicată. Așa făcea întotdeauna când era chemat – fie la Academie, fie la Universitatea Națională de Arte, unde preda încă, ori la muzeele din țară – să prezinte fapte și oameni din istoria noastră. Și nu precupețea niciun efort pentru bucuria de a vernisa o expoziție importantă (de artă sau de istorie), de a revizita un monument istoric (ca ministru al Culturii, între 2000 și 2004, a avut șansa de a revedea altfel bisericile din țară, pentru salvarea cărora luptase înainte de 1989, și de a putea decide restaurarea multora dintre ele), de a lua parte la o lansare de carte, de a prezida o comisie cu rost cultural (doctoranzii săi nu pot uita modul în care i-a îndrumat în domeniul atât de delicat al istoriei artei).
L-am văzut ultima oară în 10 ianuarie 2023, în biroul să de vicepreședinte al Academiei Române, instituția culturală cu care aproape că se confunda, al cărei membru era de trei decenii și căreia îi asigura, permanent, prestigiul prin complexa-i personalitate. Într-o discuție de aproape o oră, mi-a împărtășit planurile sale pentru acest an, între care se regăsea și traducerea în Franța a cărții sale Cele două Europe, de care era tare mândru. L-am regăsit complet refăcut după ultima operație, de la finele anului trecut, optimist și dedicat misiunii sale culturale.
Am colaborat îndeaproape în ultimii 25 de ani, în 1999 fiindu-i redactor de carte la Picătura de istorie, publicată la Editura Fundației Culturale Române. Începeam atunci o colaborare care – mărturisesc și acum, cu tristețe, dar cu aceeași infinită recunoștință – mi-a marcat definitiv destinul intelectual și profesional. De atunci, în decursul atâtor întâlniri de neuitat, am avut șansa unică de a mă adăpa de la nesecatul izvor de cunoștințe care a fost academicianul Răzvan Theodorescu. În urmă cu șase ani, în 2017, am reușit să public o carte specială de dialoguri – Despre cultura de ieri și românii de azi. Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu –, care este, de fapt, o mărturie despre istoria, cultura și civilizația românilor, venită din partea unuia dintre cei mai subtili și rafinați istorici ai ultimei jumătăți de veac.
Format la școala marilor profesori ai Facultății de Istorie a Universității din București – Emil Condurachi, Ion Nestor ori Mihai Berza, pe care îi evoca mereu cu duioșie și cu admirație –, istoricul Răzvan Theodorescu a cercetat și a descris cultura și civilizația românilor într-un stil aparte, lăsându-ne cărți și sinteze fundamentale, deschizătoare de noi orizonturi. A evocat trecutul nostru cu talentul istoricului erudit, dublat de vocația analizei de detaliu, specifică istoricului de artă, peste care a suprapus o uimitoare putere de sinteză. În fond, opera istorică a cărturarului plecat acum la Domnul aparține în egală măsură istoriei (din care a făcut o artă a evocării) și artei (a cărei istorie a cunoscut-o ca nimeni altul), în ambele domenii cercetările interdisciplinare și interpretările sale făcând școală. Drept urmare, teoriile sale istorice – „coridoarele culturale” sau „mentalitatea tranzacțională” – au devenit obiect de studiu pentru studenți și istorici.
Eliminat din facultate în 1959 – în urma unei ședințe punitive desprinsă parcă dintr-un film horror al „obsedantului deceniu” – și trimis pe șantierele patriei, Răzvan Theodorescu își va relua studiile în 1961, terminându-le doi ani mai târziu, pentru a începe apoi o pasionantă carieră de cercetător științific la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, condus atunci de George Oprescu. Patima și acribia cu care a studiat arta veche românească și monumentele istorice moldave sau valahe l-au făcut să înțeleagă altfel viața vechilor zidiri. Iubirea pentru ctitoriile domnești și boierești l-a determinat să ia atitudine împotriva demolării bisericilor în epoca lui Nicolae Ceaușescu – Biserica Enei ori ctitoria unică a Mavrocordaților de la Văcărești – și să protesteze, prin memorii asumate și difuzate public, împotriva acestor gesturi samavolnice ale regimului comunist. Ce era de prevăzut s-a întâmplat rapid: a fost demis de la conducerea Institutului și exilat la Biblioteca Academiei Române, lucru care s-a dovedit a fi benefic pentru construirea operei viitorului membru al înaltului for științific din Calea Victoriei.
După revoluția din 1989, activitatea sa științifică (a fost un strălucit profesor la Universitatea de Arte, ale cărui cursuri – între care Istoria civilizației europene ori subtila Tipologie a artei creștine – au rămas în amintirea foștilor săi studenți) va fi eclipsată de ascensiunea într-o carieră politică – a fost senator de Iași și Botoșani (2000-2008) – nu de puține ori contestată violent (mai ales în timpul președinției Radioteleviziunii Române, mandat pe care l-a evocat într-o carte: Cele 900 de zile ale manipulării) sau admirată discret. Ca ministru al Culturii și Cultelor, într-un mandat complet (2000-2004), academicianul Răzvan Theodorescu a format o echipă alături de care a reușit să creeze cadrul legislativ în domeniul atât de vitregit al protejării patrimoniului cultural mobil și imobil. Ca membru al acelei echipe (am fost director al Direcției Muzee, Colecții, Arte Vizuale) pot depune mărturie, în aceste clipe triste, asupra unei importante realizări: în acel mandat s-au înființat nu mai puțin de 16 muzee, prestigiul cultural al ministrului atrăgând ușor finanțarea din partea guvernului.
Închei aceste rânduri triste, citând cuvintele pe care un alt mare învățat, academicianul Virgil Cândea, le rostea în Aula Academiei Române, în 2001, ca răspuns la discursul de recepție al celui evocat aici: „Recapitularea operei academicianului Răzvan Theodorescu este un exercițiu fascinant, dar laborios și exigent. Erudiția uriașă, raționamentele riguroase, asocierile de idei surprinzătoare și abundente, înclinarea savantului de a nu încheia o frază fără a-și epuiza până în detalii mesajul cer o concentrare particulară celui ce vrea să pătrundă în profunzimea gândirii învățatului meu coleg”.
Dumnezeu să îl odihnească în Pace și Lumină!
Dr Narcis Dorin Ion
Manager
Muzeul National Peleș
