Poolouri, adică Paranoia Schwartz (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

Melodramă

Gough stătea întins pe canapea şi nu înţelegea ce a găsit lumea interesant în filmul tocmai difuzat într-o atmosferă de entuziasm general, entuziasm la care doar el – sau poate şi alţii, pe care nu i-a observat – nu s-a alăturat. Acţiunea i se părea confuză, evenimentele se succedau într-o înlănţuire puţin verosimilă, caracterele erau şterse şi Gough era încredinţat că peste două zile nu-şi va mai putea aminti decît cu mari sforţări vreo secvenţă.

În film se povestea cum un tînăr oarecare, după ce nu găsi mult timp o slujbă, fu obligat să asiste la agonia lentă a iubitei sale bolnave şi infirme, căruia, neputîndu-i oferi un tratament costisitor, îi oferea, în schimb, iluzii ce se năruiau rînd pe rînd, în timp ce în torentul de suspine şi lacrimi ce venea din sală, iubita muri graţios şi blondă pe mai multe sute de metri de peliculă. Răvăşind indiscret printre lucrurile dispărutei, tînărul, copleşit de durere, dădu de un maldăr de scrisori pe care blonda şi nefericita lui iubită le-a primit de la o ceată neverosimil de numeroasă de amorezi. În continuare, într-o succesiune de secvenţe filmate alb-negru pe fondul supraproducţiei în culori, o învălmăşeală de obiecte animate voia să redea plastic, după cum asigura şi critica de specialitate, o judecată de apoi, un apocalips şi un infern. În final, tînărul, care între timp şi-a dat seama că lumea este frumoasă, iese pe stradă, se urcă în Jaguarul său roşu şi moare într-un accident de circulaţie.

Gough nu putea înţelege de ce tînărul seminebun de durere după moartea iubitei sale şi trecut printr-un infern halucinant se lasă, brusc, convertit la gînduri roz. Nu putea înţelege nici delirul sălii şi nici de ce trebuia să moară personajul pe dezolantul drum pustiu sub două caroserii sfărîmate şi stinghere, în mijlocul colbului panoramic.

Apoi se sculă şi se spălă. Încetul cu încetul, filmul, după cum prevăzuse, îi dispăru din memorie. Gough se bucură că nu are o iubită infirmă şi blondă şi că nu va muri într-un accident de circulaţie. Şoseaua nu era pustie şi Jaguarul său nu era roşu, cerul nu era albastru ca ochii iubitei blonde şi copacii nu erau verzi ca acuarela, pulovărul lui nu se asorta cu ei şi nici măcar muzica de supraproducţie nu era de faţă spre a acoperi scrîşnitul fierului şi al omului răsturnat în şanţ, în timp ce un colb gălbui şi ieftin îl acoperea încetul cu încetul.

“Faptele acelora care au putere mare şi care îşi duc viaţa într-o sferă înaltă sînt cunoscute de toţi muritorii.” – (Sallustius, Catilina, 51, 12.)

Gestionarul

Gough, gestionar din tată în fiu, lucra la un aprozar, unitatea de legume şi fructe nr. 83. Era un om blînd şi generos. Bunica lui spunea mereu despre el:

– Gough este cel mai bun nepot al meu: e un om cu frica lui Dumnezeu.

Bunica lui Gough avea 97 de ani şi nu putea pricepe că nepotul ei a evoluat şi că a devenit un om fără frica lui Dumnezeu. (Apoi, evoluînd iarăşi, a început să-i fie frică iarăşi de Dumnezeu.)

Oricum, un lucru trebuie să-l recunoască toată lumea: Gough era gestionar din creştet pînă-n tălpi: avea statură de gestionar, voce de gestionar şi nevastă tot fiică de gestionar. (Doar frate-său, tot gestionar, fireşte, făcu o mezalianţă, căsătorindu-se cu o simplă vînzătoare.)

Gough era un gestionar atît de gestionar, încît nu exista material publicat în vreo gazetă care să nu fie inspirat din viaţa şi activitatea sa. Trebuia criticat vreun gestionar necinstit? Reporterul se şi înfăţişa la tejgheaua aprozarului nr. 83. Trebuia arătată proasta aprovizionare a vreunui cartier? Unde să meargă ziaristul? Tot la Gough, bineînţeles. Se întîmpla ca, din contra, să se scrie un articol despre cinstea gestionarilor – că doar n-o să se pretindă că toţi gestionarii sînt şnapani – unde să meargă bietul redactor? Tot Gough, drăguţul de el, servea şi aici drept model.

La un moment-dat, unitatea de legume şi fructe nr. 83 deveni un punct de întîlnire al oamenilor presei şi pentru ca acestora să nu le lipsească nimic, li se amenajă şi lor un colţ acolo, format din trei birouri, un telex, două cabine telefonice şi cinci dactilografe. (Acestea din urmă erau transportate în fiecare seară la domiciliile lor, iar dimineaţa readuse la datorie. Restul inventarului rămînea şi peste noapte în prăvălie.)

Totuşi, prin tot felul de maşinaţiuni, cei care au reuşit să-şi ia partea leului din împrejurarea că exista un Gough gestionar dinastic au fost umoriştii şi, în special, caricaturiştii. Aceştia au terminat prin a se muta, pur şi simplu, la aprozarul 83, care, astfel, obţinu cea mai bună publicitate posibilă. Dacă i-a fost imortalizată viaţa cuiva zi de zi, sau chiar de oră cu oră, apoi acesta n-a fost un autor celebru, un savant laureat al premiului Nobel sau un mare conducător de oşti, Nu acesta n-a fost, pînă astăzi, decît Gough, gestionarul tipic, despre care se putea scrie orice de bine, pentru că era un om dintre cei mulţi şi care, totodată, putea fi caricaturizat în fel şi chip pentru că nu se supăra – şi dacă s-ar fi supărat, n-avea decît –, nu făcea nazuri şi rămînea pe mai departe gestionar.

Ajunşi în acest punct, trebuie să remarcăm că viaţa romanţată a lui Gough, gestionarul, în curs de apariţie într-o ediţie prescurtat în patruzeci şi şase de volume (şi trei anexe), alcătuită pe baza unei selecţii a numeroaselor materială apărute despre el, nu este nici ea altceva decît o simplă biografie trecută prin filtrul unor imaginaţii de multe ori năstruşnice, adaptate după nevoile autorului întîmplător.

Într-o seară, Gough, obosit de celebritatea sa, de vîrstă şi de boală, leşină în timp ce încerca să închidă magazinul. Animaţia între umorişti şi caricaturişti fu uriaşă. Chiar şi un umorist celebru simţi că-l aşteaptă zile grele: despre cîte cărţi de ale lui nu s-a spus că satirizează unele deficienţe ce au mai rămas în actualitatea noastră numai şi numai fiindcă s-a legat de bietul Gough?

Dealtfel, scriitorii intenţionaseră să ţină şi un congres ştiinţific cu tema Goughismul şi lumea de azi.

Dar bravul gestionar nu-şi mai recăpătă niciodată cunoştinţa. Moartea sa a constituit o pierdere grea pentru obştea scriitorilor, rămasă neconsolată.

Creatorii au participat în mod activ la înmormîntare. S-au citit epitafuri, rondeluri, pasteluri, nuvele triste, s-a cîntat uvertura la opereta Gestionarul păcălit şi o arie din opera tragică Fiica gestionarului.

Apoi s-a aflat că la gestiunea aprozarului 83 a ajuns Finch, fiul lui Gough. Lumea a răsuflat uşurată. Umoriştii s-au întors la soţiile lor, ziariştii au lăsat gîndurile sumbre la o parte, iar obştea scriitorilor a trimis primele invitaţii la congresul Neogoughismul şi lumea viitorului.

Zilele deveneau mai lungi, iar nopţile mai scurte. Păsărelele se întorceau din ţările calde. Tocmai se făcea primăvară.

N. B.:

După căderea comunismului în estul Europei, s-a crezut că rolul gestionarului va intra în istorie. Eroare! Singurul lucru anacronic a devenit firma aprozarului nr. 83. Cuvîntul “a gestiona” a primit sensuri măreţe, iar gestionarul şi-a reluat locul primordial din centrul tabloului.

“Renumele pe care-l dă poezia este veşnic.” – (Ovidius, Amores, 1, 10, 62.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.