Poolouri, adică Paranoia Schwartz (57)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

Perpetuum mobile

– Ce te doare, fiule, întrebă tatăl.

– Mă doar rău, domnule doctor, răspunse băiatul.

– Este vorba despre nişte tendinţe pe care nu le mai poate suprima, declară medicul.

– Asta poate explica totul, spuse inspectorul de poliţie.

(Era o zi mohorîtă.)

– Crima rămîne totuşi crimă, hotărî judecătorul.

– Dar se poate folosi acelaşi termen pentru un omor săvîrşit cu sînge rece de către un om în deplinătatea facultăţilor mintale şi pentru un omor săvîrşit de către un bolnav inconştient? întrebă destul de retoric, dar cu mult efect, avocatul.

– Pitacos din Mitilene a cerut pentru delictele săvîrşite în stare de ebrietate pedeapsă dublă. Şi a fost declarat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii pentru acest lucru, spuse procurorul.

– Totuşi, acuzatul nu a fost beat. El e doar bolnav…, remarcă o doamnă din asistenţă.

– Şi ce dacă? întrebă poştaşul pe acelaşi ton.

(– Aprod, ce caută poştaşul acolo? aţi putea întreba.

– Aduce o scrisoare.

– La tribunal?! În timpul dezbaterilor? aţi putea întreba.

– Dar unde să-l găsească altfel pe acuzat?

– Acuzatul e în boxă, spuse din nou, pe acelaşi ton, poştaşul.

– Dar acum ce mai caută poştaşul aici?

Dar asta n-aţi mai putea zice, deoarece întrebarea ar fi depăşită, poştaşul ieşind tocmai atunci pe uşă.)

– Să revenim, domnule preşedinte, sugeră umil cineva din completul de judecată.

– Bietul copil, adăugă unul, e doar un copil.

– E o brută, spuse altul, o brută!

– Sentinţa e prea aspră, se mai încăpăţînă o femeie.

– Trebuia spînzurat, se supără bărbatul, plesnind-o pe precedenta.

(Era o seară de concediu, ultima seară înainte de a trebui să se întoarcă la lucru şi n-au găsit altceva mai bun cu ce să şi-o umple.)

– Aici o să-ţi bagi minţile în cap, nepricopsitule, îi spuse gardianul, dar el, nu se ştie de ce, rînji.

– Îţi dau trei ţigări în schimbul tocului de la ochelari, îi propuse un deţinut.

– Mai cere-i încă două, îl sfătui alt deţinut.

– Să le spui alor mei că sînt bine, îl rugă altul.

(Afară ploua.)

– Da’ dumneata de unde ai părut? îl întrebă conductorul.

– Abia ce a ieşit din închisoare, clătină din cap poliţistul.

Judecătorul de instrucţie notă, printre altele:

“… intrînd în compartimentul în care nu se găsea decît victima, în mintea asasinului a încolţit un gînd sumbru. Victima probabil că aţipise şi…”

“Se aprobă” notă preşedintele pe un colţ al acestui raport, însă, probabil că fiind foarte ocupat, se gîndise la altceva. Apoi se socoti îndelung ce să facă şi cum s-o dreagă cu acel “Se aprobă” şi îi puse un “Nu” în faţă şi un semn al exclamării la sfîrşit.

Ce de la Curtea de Apel n-au putut pricepe ce “Nu Se aprobă!” de fapt.

– Poate ai şi dumneata, pe undeva, o mamă bătrînă, care te-a crescut cu multe suferinţe.

Poate am putea impresiona cu ajutorul ei juraţii, sugeră maestrul Midi, avocatul.

– Foc! ordonă comandantul plutonului de execuţie.

– Sufletul său şi-a luat zborul spre cer, o asigură pe logodnică preotul care fusese “acolo” pînă la capăt. Pînă la capăt!

“Şi eu  am fost de faţă, strigă poştaşul. (Vă rog să nu-l mai întrebaţi nimic: luaţi-l aşa cum e şi lăsaţi-l în plata Domnului.)

(Se pare că în ziua aceea au fost foarte mulţi nori. Cerul nici nu se mai vedea.)

– Să te mai iau şi pe tine, se întrebă Sfîntul Petru.

– Trimite-l înapoi! îi răspunse o Voce.

– Mă doare rău, domnule doctor, se plîngea băiatul, născîndu-se.

– Să mai încercăm o dată!” adăugă în sinea sa.

“Nu judecaţi nimic mai înainte de vreme.” – (N.T.I Ad Corinthios, 4, 5.)

Procurorul

Gough o sărută pe Poyy pe frunte, ca în fiecare dimineaţă. Apoi plecă la tribunal.

Afară era o burniţă uşoară şi, pe drum, constată că n-ar fi stricat să-şi pună galoşii. Era bine dispus, fiind convins că în afacerea Finch va smulge instanţei pedeapsa cu moartea.

Gough era un procuror cunoscut, era ceea ce se numeşte un Maestru. Se afla în faţa dobândirii celei de a douăzeci şi treia pedepse capitale din cariera sa. Aflase, nu fără satisfacţie, că Finch, după ce auzise cine îi va fi procuror, se făcuse alb ca varul şi leşinase. Finch, cel care în tot timpul instrucţiei se ţinuse mai tare ca piatra Finch, care privise nu o dată moartea în faţă, fiind obişnuit să vadă pistoale îndreptîndu-şi ochii în direcţia sa.

Cu cît gîndea mai mult, Gough îşi dădea mai limpede seama că a făcut o greşeală de neiertat că nu şi-a luat galoşii. Mergea de ani de zile pe acelaşi drum de acasă la tribunal întotdeauna pe jos. Nu voia ca tocmai într-o asemenea zi importantă să ia un taxi. Cînd sosi la tribunal, buna dispoziţie îi dispăruse. Picioarele ude îi erau îngheţate în pantofi. Avea senzaţia că simte răceala urcîndu-i prin oase. Pe deasupra, începuse o nouă criză de rinichi.

Cînd veni aprodul să-l roage să poftească în sala de dezbateri, îl găsi culcat pe canapea, gemînd.

Gough intră şchiopătînd în încăperea mare, silindu-se să privească indiferent spre obiectivele fotoreporterilor. Un cunoscut redactor de la un mare ziar de seară îl întrebă în legătură cu şansele lui Finch. Ca de atîtea ori, Gough făcu semnul matroanelor înfuriate în Colliseu, arătînd cu degetul mare în jos, semn cu care îşi prefaţa de fiecare dată marile victorii la bară. Înainte de a-şi ocupa locul, ceru o sticlă cu apă minerală.

Apoi intră Curtea şi fu introdus şi acuzatul. Primele proceduri îşi urmară cursul. Gough se trezi cînd i se dădu cuvîntul. Leşinase? Adormise? Vorbi puţin, scăpă cîteva argumente hotărîtoare: la fel şi la martorul următor. Veni pauza şi se culcă în cabinetul său. Adormi imediat. Şedinţa nu se putu relua fiindcă n-au fost capabili să-l trezească. Îşi reveni abia seara, dar cu dureri îngrozitoare. La spital, medicii îl siliră la o inactivitate de cîteva săptămîni.

Dosarul Finch fu transferat altui procuror, iar cînd Gough părăsi spitalul, află că Finch fusese condamnat cu circumstanţe atenuante la şase ani de închisoare.

Gough îl vizită pe Finch la penitenciar. Dusese cu el o rangă cu care intenţionase să-l izbească pe Finch în cap, însă nu mai apucă, suferi un infarct şi muri.

După şase ani, mormîntul lui Gough fu refăcut şi împrospătat cu flori noi.

“Nimeni nu poate fi judecător în propria lui cauză.“ – (Syrus, 555.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.