Povestea zidarului jurnalist român din zona Amatrice

Sergiu Balaban Duck este unul dintre mulţii români despre care am scris în editorialul de săptămâna trecută, aceia care au adânc înrădăcinată în ei durerea că dacă ar fi găsit de lucru acasă, măcar să poată supravieţui, nu s-ar fi dus acolo, departe. E tânărul care, trăind în zona distrusă de cutremur, nu a dormit nopţi întregi ca să transmită colegilor din ţară dimensiunile tragediei din Amatrice. A transmis inclusiv pentru Cotidianul. Concediul de odihnă l-a dedicat pe tot pasiunii sale iniţiale. Și a scris. Este zidar jurnalist.

Dar care este pe scurt povestea vieţii sale? De ce un tânăr din Petrila, care la început a cochetat cu scrisul, a fost nevoit să emigreze? De ce, dacă toţi l-au îndemnat să scrie pe când era în ţară, el a ajuns să lucreze ca zidar-pietrar în Italia? De ce n-a reuşit să găsească acasă un loc de muncă care să-i permită să trăiască, să meargă la facultate şi să ajungă cineva? Ce speranţe are acum? Va reuşi el să rămână dedicat meseriei sale de suflet sau va rămâne în praful de pe şantier?

Sergiu Balaban Duck explică singur într-o postare a sa pe Facebook pe care o redăm integral mai jos pentru a fi cunoscută de cât mai multă lume. Vă invităm deci să citiţi povestea zidarului jurnalist.

”De ce mă feream să spun că lucrez (şi) pe şantier. Da, o să fie lung şi mă văd nevoit să vă anunţ de pe acum că nu-i vreo chestie interesantă la mijloc, aici, în postarea asta. Doar câteva gânduri care mă rod. Dacă ţineţi la timpul vostru, nu citiţi mai departe.

E genul de text pe care nu-l pot citi cu voce tare. Genul de text de care, probabil, peste mai mulţi ani o să-mi fie ruşine. Asta dacă nu-l şterg până atunci. E sentiment. Şi trecut.

Titlul e sugestiv şi pleacă de la mentalitate. A mea (până acum vreo şapte ani) şi a altora: că eşti pe şantier dacă ai două clase, eşti prost de dai în gropi şi (nu e regulă) conduci o bicicletă. Ţi se zice Nea. Sau Dorel. Că nu ştii să faci altceva, nu vrei să faci altceva, nu ai cum să faci altceva. Îţi bei tot salariul şi îţi baţi nevasta şi copiii. Eşti moldovean sau oltean. Şi, mai ales, nu ţi-a plăcut şcoala.

Eu scriu asta pentru că (doar) acum am curaj. Şi că excepţia (da, la Godină mă refer) se găseşte şi prin alte domenii. Eu nu-s deştept, oho, mai am multe de învăţat. Dar ştiu să fac şi altceva. Mă puteţi chema special Duck. Înainte să vă povestesc de ce sunt eu pe şantier, trebuie să ştiţi că am crescut în Bucureşti. Fără tată. Am ajuns la şaptişpe ani schimbând trei şcoli, două licee, patru cartiere şi vreo cinci locuinţe. Chirie, evident. Apoi Petroşani, Valea Jiului, numai doi, trei, aproape patru ani.

Să scriu. Asta ştiam să fac cel mai bine înainte să învăţ meserie. La optişpe ani, înainte de examen, şoc, am rămas fără casă. Mama nu muncea. E nasol cu muncile în VJ, se ştie. Numai noi ştim câte sacrificii am făcut. Şi mătuşa care ne trimitea 100 de euro pe lună, ca să trăim. Şi ea. Numai noi ştim câtă chinuială ca să dau examenul de doişpe clase.

Şi să şi promovez, nu doar să-l dau. Cu toate şocurile alea, am reuşit să scot un opt fără ceva. Cu cea mai mare notă la, ghiciţi, Română. Sar peste detalii şi precizez că ziaristul eu, este investiţia multor ani (morală): oameni cu şcoală şi experienţă în domeniu cât vârsta mea (pe unii îi ştiţi, cu toţii), care au văzut ceva talent şi potenţial în degetele mele, mi-au zis că voi avea o carieră mişto şi să nu mă las, că e păcat. Şi şi-au dat interesul, sincer, ca eu să învăţ ceva. Păcat a fost. N-am ajuns aici, aşa, pentru că n-am vrut altceva. Am vrut. Încă vreau. Ştiu că mulţi, în România sau din România, nici voi n-aţi avut de ales în momente cheie ale vieţii. Mă înţelegeţi.

De trei ori am şters tot, de trei ori am început să scriu iar. Vreau cumva să luminez trebuşoara asta populară cu „hă, pe şantier? Marş mă, al drq analfabet” de care a început să mi se facă scârbă. Una care nu-i deloc de luat în râs, de judecat şi de considerat. Nici incredibilă, adică nu credibil. M-am ferit să recunosc pentru că aveam impresia că-mi afectează, într-un fel, citirile. Că lumea, fixată pe mentalitatea Dorel, n-o să dea doi lei pe ce scriu eu. Că o să asocieze totul cu nujtiu ce aberaţie scoasă din fundul minţii, de-un Nea zugrav-zidar în aşteptarea ajutorului social, la barul din colţ. Acuma, c-aţi văzut ce pot (dovadă-i feedback-ul voceastrazii.com), nu-mi mai pasă ce se crede.

Ziceam de plecare. Că am plecat imediat după examen. Aţi ghicit, n-am facultate. Fără un loc de muncă, cu o mamă care nu putea munci şi într-o zonă în care imediat se moare de sărăcie, am dat-o dracului de facultate. Ca să faci una, îţi trebuie bani şi casă. Sau… măcar casă. Şi am fost mulţi ani supărat pe România, că nu mi-a dat de ales. N-am găsit un loc de muncă care să-mi permită să trăiesc, să merg la facultate şi să ajung ce (zic alţii) merit. N-am primit niciun ajutor. Eu am dezamăgit oameni. Alţii au primit case şi servicii cu un clic. Şi pot înşira motive şi supărări până mâine la ora asta. Am plecat spre Italia ca să trăiesc şi să revin, cândva, cu un buzunar de bani. Şi să continui ce-am început. Buzunarul de bani nu-l am, iar hotărârea mea scade după fiecare leafă luată. Au trecut ani, iar „câteva luni şi vin înapoi” e mai departe (ca atunci) şi mai irealizabil.
Sunt într-o pauză a carierei mele, în aşteptarea a nuştiuce ocazii care să m-aducă acasă. Deşi nu cred c-o să mă mai scoată ceva de pe şantier, nu. M-am ferit să recunosc şi pentru că eu, încă sub aburul laudelor d-atuncia de când eram puştan prin şcolile presei mici, cred că locul meu nu-i aici în praf. M-aş fi lungit mai mult, dar ideea aţi prins-o. Partea bună, dacă ar exista vreuna, e că… am învăţat să gândesc la fel ca un ziarist, aici, chiar n-are cum să mă cumpere sistemul. Al nostru. Că m-am născut român şi o să mor român. Deci dau cu el de toate gardurile, în scris, fără frici. Formare şi deontologie? Cam tot ce-nseamnă jurnalism, din cărţi şi din amintiri. Şi am învăţat în paralel şi-o (altă) meserie. Ocupaţia mea e undeva în pom, ziua cancioc, seara pix. Na, laptop. Nici hăis, nici ceală. Nu sunt dator nimănui cu explicaţii, mă doare-n plisc atunci când mi se zice că-s pseudo. Vreau doar să ştiţi şi să vă obişnuiţi cu ideea că există şi zidari jurnalişti. Eh? D-ăştia puri, pe standarde vechi, dar departe de toată corupţia din România. Şi care au ajuns aşa de nevoie; pe care, dacă-i criticăm numai pentru că-s juma’ de normă, din pasiune, s-o facem conştienţi.

Atât pe azi. Mulţam dacă ai ajuns până aici şi ai înţeles. Am febră musculară după atâtea săptămâni de concediu, mă retrag”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Simona Popescu 220 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.