Poveşti despre iubire, regăsire, drame, căutarea identităţii

”Drumul către libertate”, un bestseller internaţional

Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord de Yeonmi Park, la Polirom

„Sunt extrem de recunoscătoare pentru două lucruri: că m-am născut în Coreea de Nord şi că am scăpat din Coreea de Nord”, se destăinuia Yeonmi Park.

„Una dintre cele mai cumplite poveşti pe care le-am citit vreodată. O carte ce te face să fii recunoscător pentru libertatea pe care nu ai obţinut-o niciodată prin luptă”, consemnează The Bookseller.

„Realistă şi cutremurătoare”, notează The Observer.

„O carte elocventă, dureros de sinceră, ce înfăţişează dificultăţile multor nord-coreeni” (Kirkus Reviews).

În această săptămînă a apărut la Editura Polirom volumul devenit în scurt timp bestseller internaţional, Drumul către libertate, în traducerea Ioanei Aneci.

YeonmiPark îşi spune pentru prima oară povestea uluitoare, cu demnitate, curaj şi uneori cu umor. Drumul către libertate este o mărturie despre forţa spiritului uman şi despre riscurile pe care suntem dispuşi să ni le asumăm ca să fim liberi.

Yeonmi Park s-a născut în 1993 în Hyesan, Coreea de Nord, şi a crescut crezând că e normal să vadă cadavre în drum spre şcoală şi să fie atât de flămândă, încât să mănânce plante sălbatice. A fost învăţată să nu-şi exprime niciodată părerile şi i s-a spus că „Iubitul Conducător” poate să-i citească gândurile şi să o pedepsească pentru ele.

La vârsta de 13 ani, după ce tatăl ei a fost condamnat la muncă silnică, Yeonmi şi familia ei au luat decizia disperată de a fugi din Coreea de Nord traversând fluviul îngheţat Yalu înChina, unde au căzut însă în mâinile traficanţilor de persoane. După aproape doi ani de captivitate într-o lume la fel de brutală şi de periculoasă ca aceea pe care o părăsiseră, Yeonmi şi mama ei şi-au riscat din nou viaţa, străbătând deşertul Gobi şi orientându-se după stele în drumul lor spre libertate.

În prezent, Yeonmi Park locuieşte la Seul, Coreea de Sud, dar călătoreşte în întreaga lume ca activistă pentru drepturile omului.

Yeonmi Park, o tânără teribil de slabă, de 22 de ani, povesteşte într-un interviu din Huffington Post, acordat Silviei De Santis, despre fuga ei din lagărul nord-coreean, în care se ascunde durerea.

Avea 13 ani când, împreună cu mama sa, au fugit din Coreea de Nord, ”regatul ermitelor”, cum îl defineşte. ”În Coreea se trăieşte «înăuntru» şi nu ştii nimic ce se întâmplă în afară. Eşti în întuneric. Internetul nu există. Nu afli niciun fel de informaţii. Până şi gândurile îţi sunt oprite. Dacă încerci să visezi, eşti pedepsit. Şi nu numai tu, ci şi întreaga familie, şi generaţiile următoare. Comandamentul general este acela că fiecare trebuie să sufere şi să se sacrifice aşa cum dictatorul Kim Jong-Un a făcut-o pentru noi. A ajuns până acolo încât ne-a convins că tatăl său era un Dumnezeu etern. De aici reieşise că restul lumii era o simplă ficţiune.”

Întrebată dacă nu exista o solidaritate între toţi aceşti disperaţi, aceasta a răspuns: ”Odată eliberată, inhalam cărţi în ritmul de 100 pe an. Eram fericită că am avut ocazia să citesc Jane Eyre şi am găsit acolo cuvintele potrivite pentru a-mi exprima libertatea. Și din romane am început să înţeleg compasiunea faţă de cei care mureau în stradă de foame, faţă de care nu exista niciun fel de milă. Sau, poate, se spunea: «a făcut ceva». Ce empatie puteai să ai cu un regim în care existau în închisori peste 25 de milioane de persoane? Pentru voi, europenii, primăvara reprezintă renaşterea naturii, pentru noi, stagiunea morţii”.

Yeonmi Park dezvăluie cum a reuşit să vadă Titanic pe o peliculă piratată. ”Până atunci auzisem despre bastarzii americani cu ochi albaştri, cu sângele rece, care erau consideraţi de noi ca nişte monştri occidentali. Atunci când am văzut Titanic am auzit pentru prima dată vorbindu-se despre dragoste, iar când am văzut acele feţe de masă cu farfurii şi pahare elegante… nu vă pot spune ce sentiment am trăit. Mi-am zis că trebuie să fug, cu toate consecinţele”.

Povestirile cu traficanţi chinezi de fiinţe umane, cu căsătorii plătite şi violenţele înfiorătoare păreau dintr-un alt secol. ”Şi atunci m-am decis să încerc să scriu eu. Pentru noi, orientalii, a vorbi despre sex, virginitate şi violenţe este foarte complicat. Voi aici în Occident trăiţi emoţiile, vi le puteţi arăta. Eu proveneam dintr-un loc în care dacă vorbeam de un sentiment eram pedepsită şi lucrul cel mai înfiorător era existenţa acestei dictaturi emotive.

Povestea mea nu este singura şi ea este egală cu a altor dezertori, aşa cum suntem numiţi. Multe fete de vârsta mea au sfârşit în mâinile traficanţilor de fiinţe umane, iar eu am avut norocul de a putea vorbi lumii. Vocea mea este ca un strigăt care izbucneşte dintr-o rocă. Din păcate, tatăl meu a murit în grele suferinţe fără să ştie că există drepturi umane. Viaţa lui a fost numai injustiţie. Mama mea îmi spunea să vorbesc în şoaptă, deoarece păsările, dar şi şobolanii m-ar putea auzi. Tuturor ne era foame. Nu puteam să ne permitem luxul de a gândi. Eu şi surorile mele mâncam adesea libelule pentru că orezul se sfârşise. Lumea ar trebui să ştie că Kim Jong-un nu e un comic. Ucide milioane de persoane”.

Odiseea sa de fugă spre China a continuat prin deşertul Gobi, în Mongolia, pentru a ajunge în Coreea de Sud, urmând Steaua Polară către libertate. ”Încetul cu încetul am început să cunosc universul, să înţeleg care sunt drepturile şi demnităţile umane. Nu cred că voi învăţa cu adevărat ce înseamnă libertatea, dar îmi place să cred că voi învăţa s-o cunosc”.

“Pierdutul paradis” despre iubire şi regăsire

Un roman de mare fineţe, în care realitatea se îngemănează cu literatura, o poveste despre iubire şi regăsire, semnată de Cees Nooteboom şi tradusă în peste 25 de ţări.

Într-o seară nefastă, fără să ştie de ce, Alma părăseşte cartierul bogat în care locuieşte şi ajunge cu maşina într-una din favelele din Sao Paulo. Iar cartierul se dovedeşte pentru ea un infern. În urma unui atac traumatizant, decide să părăsească Brazilia şi, împreună cu Almut, prietena ei, se mută în Australia.

După ce încearcă în zadar să-şi afle fericirea în braţele unui pictor aborigen, Alma se lasă în cele din urmă convinsă de Almut să meargă la Perth şi să lucreze, timp de o săptămână, pentru un festival dedicat lui John Milton. Erik Zondag e un critic literar de modă veche, aflat în Perth în aceeaşi perioadă. E de-ajuns să o vadă o dată pe Alma ca să se îndrăgostească de ea, dar paradisul pe care Erik crezuse că l-a găsit se destramă odată cu fuga tinerei. Peste ani însă, destinul îi va aduce pe cei doi, încă o dată, împreună.

„Există un tablou al lui Paul Klee numit Angelus Novus. El reprezintă un înger care pare să fie pe punctul de a se îndepărta de ceva la care priveşte fix. Cască ochii, ţine gura deschisă şi aripile întinse. Aşa arată probabil îngerul istoriei. Chipul său este întors către trecut. Ceea ce noi percepem ca pe un lanţ de întâmplări pentru el este o singură catastrofă, care îngrămădeşte neîncetat dărâmături peste dărâmături şi i le azvârlă la picioare. Îngerul ar vrea să rămână, să-i reînvie pe morţi şi să refacă ce a fost distrus. Dar dinspre Rai se iscă o furtună şi vântul îi bate în aripi atât de puternic, încât nu le mai poate apropia. Furtuna îl împinge cu o forţă irezistibilă către viitorul spre care stă cu spatele, în vreme ce în faţa sa mormanul de dărâmături creşte necontenit, până la cer. Această furtună noi o numim progres”, scrie Walter Benjamin.

“Dash 8-300. Cerul ştie că am zburat cu tot felul de avioane, însă printre ele nu s-a numărat niciodată vreun Dash. E un aparat compact, mic, însă pare mai mare fiindcă sunt puţini pasageri. Locul de lângă mine e gol. E limpede că nu multă lume e interesată să zboare de la Friedrichshafen la Berlin Tempelhof. Într- un grup restrâns, răzleţit în spaţiu, am mers pe jos de la minuscula clădire principală spre micul avion; aici încă se poate aşa ceva. Acum aşteptăm. Soarele străluceşte, vântul bate destul de tare. Pilotul e deja aşezat în faţă, răsuceşte ba un buton, ba altul, îl aud pe copilot vorbind cu turnul de control. Toţi cei care zboară frecvent cunosc aceste momente goale. Motoarele încă n-au fost pornite. Unii pasageri citesc deja, alţii se uită afară, însă acolo nu prea ai ce să vezi. Am luat revista de la bord, însă n- am nici un chef să citesc. Obişnuita propagandă pentru propria companie aeriană mică, apoi câteva informaţii despre puţinele locuri unde zboară, Berna, Viena, Zürich, iar apoi câteva articole scrise de colaboratori, ceva despre Australia şi aborigeni, petroglife, bucăţi de coajă de copac pictate în culori vesele, tot ceea ce în ultima vreme e destul de la modă. Apoi încă un text despre São Paulo, un orizont plin de zgârie-nori, palate de oameni bogaţi şi, bineînţeles, veşnicele mahalale, ah, atât de pitoreşti, slums, favelas, cum se numesc chestiile alea? Acoperişuri din tablă ondulată, construcţii de lemn dărăpănate, oameni arătând ca şi cum le- ar plăcea că locuiesc acolo. Toate astea le- am mai văzut, nu trebuie să mă uit prea mult la ele, altfel mă cuprinde senzaţia că am o sută de ani. Poate chiar am o sută de ani, nu trebuie decât să înmulţeşti vârsta ta adevărată cu o formulă secretă, un număr magic care conţine toate călătoriile din viaţa ta şi déjà-vu-ul straniu care le însoţeşte.

De obicei nu prea mă bântuie asemenea gânduri, fie doar şi pentru faptul că nu merită să-ţi baţi capul cu ele, însă ieri-seară, în Lindau, trei pahare de Obstler au fost prea mult şi, la vârsta mea, asta se răzbună. Stewardesa se uită pe uşă afară, se pare că trebuie să mai vină cineva, iar acum, când intră, acel cineva e o femeie, una dintr-acelea de la care speri să se aşeze lângă tine. Carevasăzică, totuşi nu sunt chiar aşa de bătrân. Lângă mine nu se poate, fiindcă are loc la fereastră, pe rândul din faţa mea, în stânga culoarului. De fapt, e mai bine decât lângă mine, căci acum pot să o studiez pe-ndelete.

Are picioare lungi şi e îmbrăcată cu nişte pantaloni dintr-un material kaki, un atribut masculin care îi conferă şi mai multă feminitate. Mâini mari şi puternice, care acum despachetează o carte dintr-o hârtie stacojie, lipită meticulos cu scotch. Mâinile cele mari n-au răbdare şi, cum scotch-ul nu cedează numaidecât, ele rup ambalajul pachetului.

Sunt un voyeur. Una dintre cele mai mari plăceri ale călătoriilor e să observi necunoscuţi care nu ştiu că te uiţi la ei.

Ea deschide cartea atât de repede, încât nu pot să văd titlul. Vreau mereu să ştiu ce citesc oamenii, însă de cele mai multe ori oamenii sunt femei, căci bărbaţii nu mai citesc. Iar femeile, am aflat, fie că asta se întâmplă în tren, pe o bancă într- un parc sau pe o plajă, îşi ţin cărţile astfel încât nu poţi citi titlul. Doar fiţi odată atenţi la asta.

Şi, chiar dacă mor de curiozitate, nu îndrăznesc aproape niciodată să le întreb. Pe pagina de titlu e scrisă o dedicaţie lungă. O citeşte destul de repede şi, punând cartea pe scaunul gol de lângă ea, se uită din nou pe fereastră. Motoarele pornesc, micul avion începe să se scuture, îi văd sânii tremurând uşor în tricoul mulat, şi asta mă excită. Ţine piciorul stâng puţin ridicat, lumina îi scaldă părul castaniu cu un fel de luciu auriu în el. A pus cartea invers, nici gând să pot citi titlul. E o carte subţire, asta îmi place”.

“Să cunoşti o femeie”

Amos Oz scrie un roman despre memorie, mizând pe glisarea între prezent şi trecut. Să cunoşti o femeie reconstituie drama, tardiv percepută, a unui agent al serviciilor secrete israeliene, căruia absoluta discreţie, reticenţele şi mefienţele organic sădite de profesiune i-au răvăşit şi întunecat existenţa.

Yoel Ravid, agent Mossad, se retrage din activitate după ce soţia lui, Ivria, moare într-un accident ciudat. Îşi lasă în urmă şi casa şi se mută cu fiica, mama şi soacra lui într-un cartier cochet. Faptele sale par o despărţire de trecut, însă, în realitate, Yoel începe să-şi examineze şi să-şi reevalueze obsesiv anii de căsnicie şi de carieră.

Drumul către sine al bărbatului între două vârste devine o încercare a labirintului, pentru că este jalonat de personaje apropiate care, paradoxal, se dovedesc a fi învăluite de mister. Fiica lui, Netta, un copil bolnăvicios ale cărui crize i-au înstrăinat pe soţi, este acum o adolescentă taciturnă, matură în judecăţile ei. Prietenoşii vecini americani din cartierul rezidenţial par să îi întindă o capcană, iar foştii colegi din serviciile secrete îl privesc cu suspiciune când refuză să se întoarcă la datorie pentru a participa la o misiune importantă.

“Yoel a ridicat obiectul de pe poliţa căminului şi l-a studiat cu atenţie. Îl dureau ochii. Agentul imobiliar, gândind că nu auzise ce i-a spus, şi-a repetat întrebarea:

— Vreţi să mergem şi în spatele casei, să aruncaţi o privire?

Cu toate că hotărârea lui era gata luată, Yoel nu s-a grăbit să-i răspundă. Avea obiceiul să facă întotdeauna o pauză înainte de a răspunde, chiar şi la întrebări simple ca: «Ce mai faci?» sau «Ce-au mai spus azi la ştiri?». Ca şi cum cuvintele ar fi fost nişte bunuri personale, de care nu te puteai despărţi cu uşurinţă.

Agentul aştepta. Tăcerea se înstăpânise în camera elegant mobilată: un covor albastru închis, lat, moale şi adânc, fotolii, o canapea, o măsuţă de cafea din mahon, un televizor de import, un filodendron uriaş în colţul potrivit, un şemineu din cărămidă, unde erau aranjaţi, de-a curmezişul, vreo şase butuci care se încălecau, mai curând pentru imagine decât pentru folosinţă. Lângă fereastra-ghilotină din zid, prin care se pasau mâncărurile din bucătărie, se găsea o masă de sufragerie de culoare închisă şi şase scaune cu spetează înaltă. Doar tablourile fuseseră scoase de pe pereţi şi lăsaseră în urmă dreptunghiuri de tapet decolorat. Bucătăria, văzută peuşadeschisă, era de tip scandinav şi echipată cu cele mai moderne aparate electrocasnice. Cele patru dormitoare, pe care le vizitase cu puţin înainte, corespundeau şi ele cerinţelor lui.

Yoel examina cu ochii şi cu degetele obiectul pe care-l luase de pe poliţă. Era o figurină, o statuetă, opera unui artist amator, un animal de pradă, o felină cioplită în lemn cafeniu de măslin şi smălţuită cu câteva straturi de lac. Fălcile îi erau larg căscate, lăsând la vedere colţii ascuţiţi. Cele două labe din faţă se înălţau în aer, într-un salt spectaculos, iar laba din spate, din dreapta, era ridicată, dar arăta încordată, cu muşchii bulbucaţi în efortul de a sări; nu mai laba din stânga împiedica desprinderea de sol, înţepenind lighioana pe un mic postament de oţel inoxidabil…

Da, evident, era o sculptură izbutită, eliberată de inerţia lemnului şi animată de o vitalitate crudă, sălbatică, aproape sexuală.

Şi totuşi, ceva nu era în regulă. Ceva anume era deviat, deplasat, sau prea finisat, sau nu îndeajuns de finisat. Ce anume, Yoel nu-şi putea da seama. Îl dureau ochii. I-a încolţit din nou bănuiala că era opera unui amator. Dar unde se ascundea cusurul? Simţea iscându-se în el o enervare uşoară, fizică, odată cu impulsul de a se înălţa în vârful picioarelor.

Poate din pricină că figurina aceea, cu defectul ei ascuns, îşi bătea joc, categoric, de legile gravitaţiei. Greutatea animalului de pradă din mâna lui era cu mult mai mare decât cea a suportului de oţel din care se căznea creatura să se desprindă şi de care rămânea prinsă doar printr-un mic punct de contact între laba din spate şi piedestalul de metal. Asupra acestui punct se concentra acum întreaga atenţie a lui Yoel. A descoperit că laba era înfundată într-o depresiune infinitezimală de pe suprafaţa oţelului. Dar cum? Vaga enervare i s-a înteţit când a întors obiectul cu faţa în jos şi, spre surprinderea lui, nu a descoperit urma şurubului care ar fi trebuit să se găsească acolo, ataşând laba de piedestal. A răsucit din

nou statueta: nici o urmă de şurub în carnea jivinei, între gheare şi laba aceea dindărăt. Atunci ce împiedica saltul ucigaş al fiarei?…”

”De trei ori în zori”

Noua ficţiune a lui Alessandro Baricco impresionează, dincolo de virtuozitatea stilistică, prin umanitatea personajelor, prin poezia luminoasă a descrierilor şi prin poveştile vieţilor unor cupluri întâmplătoare, care se condensează în trei secvenţe, la ora când ziua se îngână cu noaptea.

În toiul nopţii, o femeie în rochie de seară se adăposteşte în camera de hotel a unui om de afaceri cu care poartă o lungă discuţie, minată de o tensiune surdă, până în ceasurile dinaintea răsăritului. O fata se întinde la vorbă întreaga noapte cu recepţionerul hotelului, căutând pretexte ca să nu urce în camera unde o aşteaptă tânărul violent care se arată a-i fi iubit. Un băieţel scăpat din flăcările ce i-au mistuit casa şi familia e răpit din camera de hotel de poliţista pusă să-l vegheze. Şi, ca într-o piesă muzicală, în lumina palidă a dimineţii, când pe lume pare să nu se întâmple nimic, situaţiile stranii în care plutesc cele trei cupluri îşi găsesc o neaşteptată rezolvare.

”În ultimul roman pe care l- am scris, Mr Gwyn, se face aluzie, la un moment dat, la o cărţulie scrisă de un anglo- indian, Akash Narayan, intitulată De trei ori în zori. E vorba, fireşte, despre o carte imaginară, dar, prin întâmplările imaginare povestite acolo, cartea capătă un rol deloc secundar.

Fapt este că, în timp ce scriam paginile alea, mi- a venit cheful să scriu şi cărţulia asta, în parte ca să ofer o urmare destinsă şi îndepărtată la Mr Gwyn, în parte pentru pura plăcere de a urmări o anumită idee pe care o aveam în cap. Aşa se face că, imediat ce am terminat acest roman m- am apucat să scriu De trei ori în zori, şi am făcut- o cu mare plăcere”, mărturiseşte autorul.

”Era hotelul ăla, de o eleganţă cam prăfuită. Probabil că, pe vremuri, fusese în măsură să dea o oarecare iluzie de lux şi eleganţă. Avea, de pildă, o frumoasă uşă turnantă din lemn, detaliu care îndeamnă mai totdeauna la fantazări.

E uşa pe care, la o ciudată oră din noapte, intră o femeie, abia coborâtă dintr-un taxi, cu gândurile aparent aiurea. Era îmbrăcată într-o rochie de seară galbenă, mai degrabă decoltată, fără măcar o eşarfă uşoară pe umeri, ceea ce-i dădea aerul deconcertant al cuiva căruia i s-a întâmplat ceva. Avea o anumită eleganţă în mişcări, părând totodată o actriţă abia ieşită din scenă, eliberată de obligaţia de a-şi juca rolul şi redevenită oarecum ea însăşi, mai sinceră. De pildă, avea un fel de-a păşi ceva mai obosit şi un fel de a-şi ţine poşeta de parcă ar fi fost cât pe ce să-i cadă. Nu mai era foarte tânără, dar asta-i şedea bine, cum li se întâmplă uneori femeilor care n- au avut niciodată îndoieli cu privire la propria frumuseţe.

Afară era întunericul acela de dinaintea zorilor, când nu e nici noapte, nici zi. Holul hotelului era încremenit, cu detalii elegante, curat, învăluitor: totul în culori calde, silenţios, bine poziţionat, iluminat indirect, cu pereţi înalţi, tavan luminos, cu cărţi pe măsuţe, perne pufoase pe canapele, tablouri înrămate atent, un pian într-un colţ, câteva plăcuţe indicatoare,

scrise cu caractere alese cu grijă, o pendulă, un barometru, un bust de marmură, draperii la ferestre, covoare pe jos – o urmă de parfum.

Şi, fiindcă portarul de noapte îşi lăsase haina pe spătarul unui scaun sărăcăcios şi trăgea un pui de somn într- o cămăruţă alăturată (acel somn

uşor la care se pricepea ca nimeni altul), n-ar fi avut cine s-o vadă pe femeie intrând în hotel, dacă un bărbat, aşezat într-un fotoliu dintr-un

colţ al holului – lucru de neînchipuit la acea oră din noapte –, n-ar fi văzut-o, punându-şi atunci, fără nici un motiv, piciorul stâng peste cel drept, de unde înainte îl avea pe dreptul peste stângul.

Cei doi se zăriră.

Părea c-o să plouă, dar până la urmă n-a plouat, zise femeia”.

“Minţi primejdioase”

Editura ”Trei” propune în colecţia ”Young Fiction Connection” primul volum al trilogiei Minţi Primejdioase, de Alexandra Bracken.

Ruby are doar nouă ani când un virus misterios începe să decimeze adolescenţii din Statele Unite. Ea va fi unul dintre puţinii supravieţuitori care descoperă că sunt înzestraţi cu capacităţi paranormale misterioase, îndeajuns de primedjdioase încât să le asigure trimiterea la Thurmond, un lagăr guvernamental represiv.

Acum în vârstă de 16 ani, Ruby se teme deopotrivă de puterile pe care încă n-a învăţat să le controleze şi de perspectiva de a fi descoperită.

Când o grupare de rezistenţă îi oferă şansa de a evada din lagăr, acesta se va dovedi primul pas într-o călătorie în decursul căreia va descoperi prietenia şi dragostea, dar care o poartă implacabil spre o alegere imposibilă.

„Când decesele au ieşit într-un sfârşit la lumină, conducerea şcolii a interzis cu stricteţe profesorilor şi personalului să discute cu noi despre ceea ce se numea pe atunci Sindromul lui Everhart, după Michael Everhart, primul copil care se ştia că murise din această cauză. Curând, cineva din alte cercuri a decis să-i dea un nume ca la carte: Neurodegenerare idiopatică adolescentină acută — NIAA, pe scurt. Şi atunci n-a mai fost doar boala lui Michael. A fost a noastră, a tuturor.”

„Bracken a creat o Americă distopică, plasată într-un viitor nu prea îndepărtat, în care copiii sunt vânaţi şi temuţi, iar pericolele îi pândesc chiar şi pe culoarele unui magazin Wal-Mart abandonat. Ruby este o eroină puternică, ce trezeşte instinctiv empatia cititorilor, făcându-i să aştepte cu nerăbdare următorul roman din trilogie”, scria Publishers Weekly.

Alexandra Bracken este o autoare americană prezentă pe listele de bestseller New York Times.

Născută şi crescută în Arizona, s-a mutat în est pentru a studia istoria şi literatura engleză la College of William & Mary din Virginia.

În prezent locuieşte la New York, unde lucrează intens la următorul ei roman, într-un apartament cochet, plin de cărţi.

“Toate acele locuri minunate”

„Aţi terminat de citit Sub aceeaşi stea? Puteţi începe acest roman emoţionant despre o fată care îşi promite sieşi să trăiască având un rost, după o relaţie cu un băiat care plănuieşte să-şi ia viaţa”, afirmă SELF Magazine.

Jennifer Niven semnează o emoţionantă poveste de dragoste despre o fată care învaţă să trăiască de la un băiat care vrea să moară.

Theodore Finch e fascinat de moarte şi se gândeşte neîncetat la tot felul de modalităţi în care şi-ar putea pune capăt zilelor.

Violet Markey trăieşte pentru viitor, numărând zilele rămase până la absolvire.

Când Finch şi Violet se întâlnesc pe marginea clopotniţei de la şcoală, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri într-un proiect de descoperire a „minunilor naturale” din statul lor, amândoi fac descoperiri mult mai importante: Finch poate fi el însuşi numai alături de Violet. Iar Violet numai alături de Finch poate uita de numărătoarea zilelor şi poate începe să le trăiască.

Însă, în timp ce lumea lui Violet creşte, a lui Finch începe să scadă.

„O carte impresionantă despre doi liceeni amuzanţi, fragili şi suferinzi”, apreciază Entertainment Weekly.

„Multe romane pentru adolescenţi tratează teme similare, dar puţine o fac într-o manieră memorabilă”, notează Kirkus Reviews.

„Mă învelesc în pilotă cât de strâns pot – astfel încât nu mai pot zări nici camera – şi mă întind pe spate în pat, ca o mumie. Este o modalitate de a conserva căldura şi lumina, ca să nu mai poată ieşi iar. Întind o mână prin deschizătură şi apuc altă carte, apoi alta. Şi dacă viaţa ar fi aşa? Făcută numai din părţi fericite, niciuna îngrozitoare, nici măcar neplăcută. Şi dacă ne-ar sta în putere să decupăm răul, pur şi simplu, şi să păstrăm doar binele? Asta este ceea ce vreau să fac pentru Violet – să-i ofer numai binele, să o ţin departe de rău, aşa încât acel bine să rămână pentru totdeauna împrejurul nostru.”

Deşi şi-a dorit dintotdeauna să fie un înger al lui Charlie, adevărata pasiune a lui Jennifer Niven este scrisul.

Prima sa carte, The Ice Master, a fost nominalizată de Entertainment Weekly printre cele mai bune zece cărţi de nonficţiune ale anului 2000.

Autoarea Jennifer Niven fost lansată de Barnes & Noble Discover Great New Writer, iar cartea ei de debut a fost tradusă în opt limbi. Toate acele locuri minunate va fi ecranizată, având-o pe Elle Fanning în rolul principal.

“Aristotel şi Dante descoperă secretele universului”

O explorare sinceră şi tandră a identităţii şi sexualităţii, semnată de B.A. Sáenz.

Aristotel e un adolescent răzvrătit, cu un frate în închisoare.

Dante e un băiat sarcastic şi curios, cu un fel neobişnuit de a privi lumea.

Când se întâlnesc la piscină, cei doi nu par să aibă nimic în comun. Dar pe măsură ce încep să petreacă mai mult timp împreună, descoperă că prietenia dintre ei e specială – una dintre acelea care te schimbă profund şi durează o viaţă. Şi tocmai prin această prietenie, Ari şi Dante vor afla adevărurile cele mai importante despre ei înşişi şi despre ce fel de oameni vor să devină.

„O explorare sinceră şi tandră a identităţii şi sexualităţii, şi o dovadă incontestabilă că dragostea – fie ea romantică sau familială – trebuie să fie liberă, deschisă şi lipsită de constrângeri”, afirmă Publishers Weekly.

„Un roman emoţionant, care demonstrează talentul autorului de a surprinde complexităţile relaţiilor umane”, consideră School Library Journal.

„Sáenz scrie, spre finalul cărţii, că «A fi atent cu oamenii şi cuvintele e ceva rar şi minunat». Şi chiar asta face: e grijuliu cu personajele lui, dându-le timp să-şi găsească locul în lume şi să se găsească unul pe celălalt”, notează Booklist.

„Asta era ce nu era în regulă cu mine. În tot acest timp, încercasem să-mi dau seama de secretele universului, secretele trupului meu, ale inimii mele. Toate răspunsurile fuseseră mereu atât de aproape, dar eu luptasem mereu împotriva lor, fără ca măcar s-o ştiu. Din clipa în care îl cunoscusem pe Dante, mă îndrăgostisem de el. Pur şi simplu nu mi-am îngăduit să-mi dau seama de asta, să gândesc asta, să simt asta. Taică-meu avea dreptate. Şi era adevărat ce spusese maică-mea. Cu toţii avem războaiele noastre personale.”

Benjamin Alire Sáenz este romancier, poet şi autor de cărţi pentru copii, laureat PEN/Faulkner. S-a născut în 1954, în Old Picacho, un sătuc de lângă Las Cruces, New Mexico, aproape de graniţa dintre Mexic şi SUA. Timp de patru ani, a studiat filosofia şi teologia în Europa. A devenit scriitor şi profesor, întorcându-se în regiunea de lângă graniţă – locul de care simte că aparţine cu adevărat. Este profesor asociat în cadrul programului de creative writing de la University of Texas din El Paso. Se consideră un „fronterizo”, adică un om de la graniţă. De asemenea, este artist vizual şi un activist implicat în probleme politice şi culturale. În 2013, romanul său Aristotel şi Dante descoperă secretele Universului a fost nominalizat la Michael L. Printz Award şi a câştigat premiile Lambda Literary, Pura Belpré şi Stonewall. De asemenea, este nominalizat la Deutscher Jugendliteraturpreis 2015.

“Apologia pîrleazului”, o imagine a societăţii româneşti actuale

„Sensul acestei alcătuiri este acela de a lua în serios pretenţia de «antropologie publică» şi de a transmite un mesaj de «optimism critic», pe care îl consider util în acest climat public de mizerabilism necritic. Altfel spus, este vorba şi despre un mesaj public, nu doar despre o conjuncturală antologie de autor”, se destăinuie Vintilă Mihăilescu.

Apologia pîrleazului, un nou volum sub semnătura celui mai cunoscut antropolog de la ora actuală, Vintilă Mihăilescu, a apărut în colecţia „Plural M” a Editurii Polirom.

Observator atent al realităţii imediate, Vintilă Mihăilescu creionează în eseurile sale o imagine sui-generis a societăţii româneşti actuale, arătând cum ne raportăm la diferite valori, care sunt noile mentalităţi şi obiceiuri, dar şi relaţia noastră cu propriul trecut şi speranţele pentru viitor.

Complexele culturale, sărbătorile, dezindustrializarea, munca, elitele şi masele, detoxifierea, homo bran-shatus sau porcuşorul Luţă devin puncte de pornire pentru analize spumoase, dar şi pentru texte polemice de critică socială.

Din cuprins:

Muzeul şi identitatea Ţăranului Român • Cain şi Abel în România • Privind obrazele modernităţii româneşti • Durkheim şi bunica românului • Religie şi democraţie • D’ale bucuriilor vieţii • Primăvara carnavalului nostru • Povestea de succes a celor 60 de biserici de lemn

Vintilă Mihăilescu este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Sociologie din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). A fost visiting professor la numeroase universităţi şi centre de studii avansate din Canada, Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Belgia, Austria şi Bulgaria. Din 2005 până în 2010 a fost directorul general al Muzeului Ţăranului Român. În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. Din 1998 este colaborator permanent la revista Dilema (Veche), unde deţine rubrica „Socio-hai-hui”. A mai publicat: Paysans de l’histoire (în colab., 1992), Fascinaţia diferenţei (1999), Socio-hai-hui. O altă sociologie a tranziţiei (2000), Svakodnevica nije vise ono sti je bila (Belgrad, 2002), Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani (2010).

“Istoria samurailor”, o incitantă poveste la ”Herald”

Personaj emblematic al istoriei japoneze, samuraiul întruchipează înainte de toate valorile aristocratice ale perioadei feudale. Însă această figură centrală ne introduce de asemenea în toate aspectele unei civilizaţii a onoarei şi a efortului de voinţă dincolo de morală: o civilizaţie a renunţării şi a singurătăţii, în care sacrificiul ritual al propriei vieţi apare ca un sfârşit inevitabil.

Cavaler sau simplu ţăran, supus unor reguli de educaţie foarte stricte, unei învăţări codificate a vieţii în comun şi a vieţii amoroase, tânărul samurai dobândeşte statutul său definitiv la vârsta de treizeci de ani, în urma unei ceremonii de iniţiere în cadrul căreia i se conferă un nume şi o sabie.

Cartea lui Robert Calvet este o amplă panoramă a unei Japonii medievale încărcate de tradiţii şi de credinţe, în care accentul cade firesc pe rolul major jucat de samurai, în decursul unei frământate istorii, în modelarea identităţii nipone. Departe de a prezenta o abordare pur istorică, Istoria samurailor oferă perspective sociologice şi culturale, abordând pe larg subiecte precum seppuku – sinuciderea rituală -, armele samurailor (la loc de cinste aflându-se prestigioasa katana), viaţa personală a războinicilor niponi, originile temutei organizaţii yakuza şi misterioşii ninja. Atât pentru admiratorii legendei samurailor, cât şi pentru cei pasionaţi de istoria şi cultura niponă, Istoria samurailor este un volum care va sta negreşit la loc de cinste.

„Cavalerismul este o floare la fel de specifică pământului Japoniei precum floarea de cireş; se poate afirma că este o caracteristică a unei virtuţi antice păstrate în memoria istoriei noastre. El formează o putere vie şi înălţătoare şi, cu toate că nu se concretizează într-o anumită formă, influenţează atmosfera morală, amintindu-ne mereu că suntem încă sub farmecul său covârşitor.

Au dispărut de mult condiţiile sociale care au întreţinut spiritul cavalerismului şi l-au consolidat, dar, întocmai ca acele astre îndepărtate care, deşi s-au stins de mult, continuă să-şi împrăştie razele asupra noastră, steaua cavalerismului luminează în continuare calea noastră morală, supravieţuind instituţiei care i-a dat naştere”, scria Inazo Nitobe în Bushido, sufletul Japoniei.

Robert Calvet este doctor în istorie şi predă istoria modernă la Universitatea din La Rochelle, în Franţa.

Autorul a ales Japonia ca subiect al specializării sale şi a scris mai multe cărţi despre istoria acestei ţări. În 2009, apublicat volumul Istoria samurailor. De asemenea, a scris câteva cărţi care abordează istoria Statelor Unite, axate pe multiculturalism şi pe cultura populară.

Printre volumele care îi aparţin se numără: Les Etats-Unis d’Amerique de Lincoln a Truman: politique et societe; Au temps des Samouraïs; Les Etats-Unis en fiche; Les Japonais: histoire d’un peuple; Citoyennete, Republique et Democratie en France, 1789-1899.

”Sfârşitul credinţei”, religie, teroare şi viitorul raţiunii

În Sfârşitul credinţei, Sam Harris face o analiza izbitoare a ciocnirii dintre raţiune şi religie în lumea modernă. Autorul se angajează într-o impresionantă analiză istorică a dispoziţiei noastre de a suspenda raţiunea în favoarea credinţelor religioase, chiar şi atunci când aceste credinţe inspiră unele dintre cele mai înfiorătoare atrocităţi umane. Pe lângă avertizările cu privire la implicarea religiei organizate în politica mondială, Harris se inspiră din neuroştiinţă, filozofie şi misticismul oriental pentru a face apel la instituirea unui fundament cu adevărat modern al eticii şi al spiritualităţii, fundament care să fie deopotrivă secular şi umanist.

„Sfârşitul credinţei articulează pericolele şi absurdităţile religiei organizate cu atâta ferocitate şi curaj, încât m-am simţit uşurată citind-o, m-am simţit răzbunată, aproape înţeleasă la nivel personal”, scrie Natalie Angier.

„Sfârşitul credinţei este o carte cu adevărat ânspăimântătoare . . . . Citiţi-l pe Sam Harris şi treziti-vă,”, afirma Richard Dawkins, The Guardian

„Sam Harris lansează un atac nuclear susţinut… Sfârşitul credinţei este o încercare curajoasă şi pugilistă de a demola zidurile care acum izolează persoanele religioase de orice critică… Este o foarte mare nevoie de aceasta carte”, afirma Johann Hari, în The Independent.

Sam Harris este autorul bestsellerurilor The End of Faith, Letter to a Christian Nation, The Moral Landscape, Free Will si Lying. The End of Faith a fost distinsă cu Premiul PEN pentru nonficţiune, în 2005. Operele sale au fost publicate în peste 15 limbi. Ideile şi cărţile sale au fost discutate in The New York Times, Time, Scientific American, Nature, Newsweek, Rolling Stone şi multe alte reviste importante. A fost de asemenea publicat în The New York Times, The Los Angeles Times, The Economist, Newsweek, The Times (Londra), The Boston Globe, The Atlantic, The Annals of Neurology etc. Harris este totodată cofondatorul şi directorul executiv al Project Reason, o fundaţie nonprofit dedicată răspândirii cunoaşterii ştiinţifice şi valorilor seculare în societate. Este licenţiat în filosofie la Universitatea Stanford şi a primit titlul de doctor în neuroştiinţă de la UCLA.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.