Povestiri cu preşedinţi ai Statelor Unite

un text de Gabriel Jivănescu

In engleză, acest text ar avea un titlu mai potrivit: „US Presidents & I” – unii dintre cei ce au îndeplinit funcţia de cel mai puternic om de pe planetă şi un om oarecare de pe planetă.

Lumea se schimbă…Cu o zi înaintea scrutinului prezidenţial din SUA, am trăit emoţia primei lecţii on-line de la grădiniţă a mezinei familiei. Fix la 5 ani şi 7 luni!

Lumea s-a schimbat! Astăzi, între două porţii de desene animate, ea ne invită să mutăm pe BBC sau CNN să-l vedem pe Mister President! N-avem Fox, care e, oricum, canalul de televiziune cu cea mai largă audienţă din America (cam cât următoarele două clasate la un loc!). Inţelege că o miză enormă e în dispută acolo, incomensurabilă faţă de cele de la jocurile noastre „Război!“, sau „Nu te supăra, frate!“

Are exact vârsta la care tatăl meu mi-a oferit surpriza unei după-amieze împreună cu câţiva colegi de-ai săi de serviciu, care implica şi o plimbare cu troleibuzul 82, ce făcea legătura între Universitate şi Aeroportul Băneasa. Am coborât cu toţii la Pavilionul „H“ (de mai târziu), de pe malul lacului Herăstrău. Se prea poate să fi fost perioada în care cupola Palatului Expoziţiei inaugurat cu vreun an mai înainte era în reconstrucţie, după ce se prăbuşise într-o noapte.

Deşi petreceam multe duminici în Parcul de Cultură şi Odihnă (fost „I.V.Stalin“, sau „V.I.Lenin“, cum s-o fi redenumit), era pentru prima oară când intram în acel pavilion expoziţional. Şi era ceva de-a dreptul fascinant. Intr-un prim pas palpabil, la nivelul omului de rând, de refacere a punţilor dintre RPR şi SUA, după 15 ani în care România păruse sufocată de îmbrăţişarea „ursului de la Răsărit“, în Bucureşti, se inaugurase expoziţia „Transporturile în SUA“, care s-a bucurat de un interes ieşit din comun, pentru că, nu-i aşa, după două decenii de aşteptare, «veniseră americanii».

Ceea ce pentru un copil de cinci ani constituia ceva cu totul excepţional şi de neînchipuit era portretul zâmbitor al unui om, care se adresa vizitatorilor imediat după intrare. Bustul acestei imagini să fi avut vreo doi metri înălţime, tot fundalul fiind inundat de o lumină caldă. In plus, într-un orizont din casa părintească în care ursuleţul „Muţunachi“avea dimensiunea spirituală a unui totem (deşi era de statura clasicului companion de pluş şi paie al lui Mr.Bean), publicaţia pe care tatăl meu a primit-o la ieşire avea să devină un prieten de-o viaţă. Cu toate că evoluţii dincolo de voinţa proprie au mutat-o, după o jumătate de secol, în podul plin de lucruri adunate în acest răstimp, încă mai găsesc plăcerea de a o răsfoi din când în când, visându-mă în trenul „Santa Fe“, ori la bordul vreunei limuzine Dodge, ceea ce viaţa mi-a şi oferit, la momentele potrivite, cu atâta generozitate.

Sigur nu este vorba de o carte, dar nu e nici o broşură şi nici ceea ce americanii numesc pamphlet [pliant]. E pur şi simplu o tipăritură broşată de dimensiuni foarte mari, în care, figura destinsă a aceluiaşi personaj ne oferea, de peste mări şi ţări, un mesaj de prietenie. La puţin timp după ce aflasem, astfel, că există un om numit preşedintele SUA, consternaţi în faţa televizorului „Temp-2“, părinţii mei mi-au dat de veste că acel chip încetase să mai zâmbească, JFK fiind împuşcat la Dallas, pe 22 noiembrie 1963. A fost al patrulea preşedinte american care a pierit în urma unui atentat, deşi, mai recent, însuşi Ronald Reagan a fost victima unei tentative de omor.

Nefiind locul de a mai plasa o nouă teorie conspiraţionistă în legătură cu asasinarea lui Kennedy, o simplă constatare se impune, din partea unuia care a citit cartea „O judecată pripită“ la vârsta de nici zece ani, evident, neînţelegând chiar totul: ca în „Crima din Orient Express“, au fost foarte mulţi şi foarte multe structuri care l-au dorit eliminat pe JFK.

Nu au trecut prea mulţi ani şi preşedinţii Statelor Unite au început să apară live in Bucharest. Toţi au avut parte de primiri fastuoase, dar parcă nici una nu a întrecut triumful ce l-a însoţit pe Nixon, în august 1969, la nici două săptămâni după istorica aselenizare a misiunii „Apollo 11“. Greu de înţeles, şi până în ziua de azi, de ce unii bucureşteni din Balta Albă au ţinut să-şi expună covoarele pe balcoanele blocurilor; poate, ca o formă extremă de curtoazie. Era prima vizită de stat a unui preşedinte în exerciţiu al Statelor Unite într-o ţară socialistă (fără a socoti prezenţa lui Fr.Delano Roosevelt la Ialta, în 1945), cu un an şi ceva înaintea celei întreprinse, tot de Richard Nixon, în Iugoslavia.

După exact şase ani, succesorul său, Gerald Ford avea să vină în România, pentru a se întreţine cu Ceauşescu, în capitală şi la Sinaia. In următorii 22 de ani, nici un alt lider al SUA nu a mai sosit la Bucureşti. Este adevărat că timp de trei mandate (1977-1989), au fost doar trei vizite de stat la nivel înalt ale unor preşedinţi ai Statelor Unite în estul Europei: Jimmy Carter, în mandatul său încheiar în 1981, a fost doar în Polonia (1977) şi Iugoslavia (1980, la două luni după dispariţia lui Tito), în timp ce, în opt ani, Ronald Reagan a fost doar la Moscova (1988). E adevărat, însă, că, la 12 iulie 1987, a ţinut un discurs incendiar la câţiva metri de Poarta Brandenburg, în Berlinul Occidental. Nu ne-a rămas decât să ne uităm cu jind (chiar la propriu) la piersicile pe care preşedintele George Bush [Sen.] şi le-a cumpărat de la o tarabă în timpul unei plimbări pe jos prin Budapesta, în iulie 1989. In acele zile, el a vizitat Polonia şi Ungaria, primele două ţări devenite libere în spatele „cortinei de fier“ (nu fără urmări în blocul dominat, încă, de URSS).

Şi dacă ei nu veneau la noi, n-am avut încotro şi m-am dus eu în America (pe banii unui ilustru concetăţean de-al lor, George Soros). Eram acolo la inaugurarea mandatului lui Bill Clinton, iar după trei luni, oprindu-mă în Washington D.C. pentru o zi, după ce mi-am cumpărat câteva suvenire rămase din 20 ianuarie 1993, am avut ocazia să văd una dintre cele mai ample manifestaţii populare din viaţa mea: tot spaţiul de pe National Mall era plin. Venind din spatele tribunei, dinspre Capitoliu, şi exprimându-mi o simplă rugăminte, mi s-a înlesnit accesul pe platformă, iar în faţa ochilor mi s-a deschis o imagine de neuitat: o mare de oameni şi o simfonie de culori generată de miile de steaguri „rainbow“…LGBTQ avant la lettre!

De preşedintele Clinton se leagă două amintiri deosebite. In vara anului 1996, fiind în vizită la New York la nişte prieteni, a căror firmă îşi avea sediul pe East 50th St, ei mi-au zis că dacă vreau să-i văd coloana oficială, n-am decât să mă preumblu pe strada lor, pentru că urmează să treacă spre sediul ONU, aflat nu departe, la malul apei. Deloc surprinzător pentru nişte oameni cu ceva experienţă de viaţă în România, la biroul de la parter, s-au prezentat doi angajaţi ai Secret Service, care au purtat o discuţie cu patronii, iar la plecare, spre mirarea noastră, le-au lăsat cărţile lor de vizită, pe care scria „Secret Agent“, cu numerele de telefon de rigoare.

Când Clinton a venit la Bucureşti, în iulie 1997, pentru a ne cânta acea doină de jale la saxofon, trăiam cu impresia că pierduserăm „la mustaţă“ includerea în primul val al extinderii alianţei nord-atlantice spre Est. Campania „Pro NATO“ fusese o acţiune îndrăzneaţă, dar puţin întârziată, şi, cel mai probabil, nu a avut alt efect imediat decât excluderea Sloveniei din lotul premianţilor. La acea adunare spontană din centrul Bucureştiului, doi amici, luaţi pe sus de mulţimea exuberantă, au fost propulsaţi, fără să vrea şi fără ca cineva să se mai poată opune în vreun fel, exact pe estradă, la doi paşi de preşedintele Clinton.

George W.Bush a venit, ca şef al executivului SUA, de două ori la Bucureşti. Prima oară – în noiembrie 2002, la acel splendid apus de soare, pentru a ne felicita după ce summit-ul de la Praga ne deschisese calea admiterii în NATO. Atunci ni s-a adresat atât de măgulitor: «You, Romans…». A doua oară – în aprilie 2008, la aummit-ul alianţei desfăşurat chiar în capitala României, când a zburat la Kogălniceanu pentru poza de la Neptun, alături de omologul său român. cu Marea Neagră în fundal. Deşi se dăduse un fel de vacanţă pentru a mai rări prezenţa bucureştenilor în cele trei zile cât a ţinut evenimentul, rămas în capitală, am avut inspiraţia de a mă afla, ca pieton, în cel mai îngust loc de pe Calea Victoriei, la „Casa Vernescu“, în momentul în care preşedintele Bush Jr. se îndrepta spre Otopeni, la plecarea din România.

De atunci, nici un preşedinte american nu a mai apărut la Bucureşti. Trump s-a aflat o singură dată în Est, în 2017, în Polonia. De altfel, excluzând prezenţa preşedintelui Obama, în 2013, la reuniunea G-20 de la Moscova, în ultimii zece ani, cele patru deplasări ale unor preşedinţi în exerciţiu ai Statelor Unite în această parte a Europei au avut loc exclusiv în Polonia.

Cât despre alegerile prezidenţiale din 3 noiembrie 2020, trebuie remarcat că cei doi protagonişti au împreună 152 de ani. Site-ul 270towin a identificat 64 de variante posibile pentru ca cele două tickete – Trump & Pence vs.Biden & Harris să obţină acelaşi număr de electori: 269 vs269. Nu există o a treia forţă capabilă să-şi atragă acel număr minim de 3 electori ce se atribuie câtorva state (şapte, în total) şi Districtului Columbia şi nici să obţină vreunul dintre cele cinci ce se pot câştiga la nivelul districtelor electorale din Maine şi Nebraska. Numărul total de electori fiind de 538, se poate întâmpla ca cele două grupări să iasă la egalitate. Scenariul la care nu pare a se găsi un răspuns clar este cel în care un singur elector „defectează“, votând la reuniunile din 14 decembrie pentru partea adversă (chiar şi fără vreo penalizare, dacă e desemnat într-unul dintre statele unde nu există o lege care să-l oblige să voteze în favoarea partidului care l-a pus pe lista electorilor), dar numai la numărătoarea pentru funcţia de vicepreşedinte. Asta ar însemna că ar exista un vicepreşedinte confirmat, în timp ce preşedintele ar urma să fie ales în Camera Reprezentanţilor (teoretic, dintre primii trei clasaţi în Colegiul Electoral, dar, de fapt, cu doar doi candidaţi clasaţi, fiecare cu 269 de voturi ale electorilor, neexistând un al treilea).

Asta dacă nu se va întâmpla ca întârzierea finalizării numărării voturilor în cele câteva state considerate „pe muchie de cuţit“, în primul rând Carolina de Nord – 9 zile legale de primire a voturilor poştale după 3 noiembrie, indiferent de data poştei, sau Pennsylvania şi altele – doar 3 zile, cu obligativitatea de a fi ştampilate inclusiv pe 3 noiembrie, să impună adjudecarea listelor de electori în urma unor decizii ale Curţii Supreme. In legătură cu rolul acestei curţi, s-a speculat mult în ultimele săptămâni, în procesul confirmării celui de-al 9-lea judecător, doamna Amy Coney Barrett, care şi-a preluat postul de câteva zile, fără a se pronunţa în deciziile luate în materie electorală, invocând timpul scurt avut la dispoziţie pentru analizarea dosarelor.

De fapt, Curtea Supremă nu este un organ legislativ, în sensul emiterii legilor. Insă, le poate anula, prin deciziile sale, aplicarea, chiar şi parţial, cum s-a întâmplat cu Voting Rights Act (din 1965), sau cu Affordable Care Act, caz în care se va pronunţa, peste o săptămână, referitor la o nouă amputare a „Obamacare“. Curtea a avut grijă ca, în procesele elctorale, să abordeze diferit ordinele guvernatorilor statelor, faţă de legile adoptate la nivel local, recunoscând întâietatea legislativelor locale în domeniul respectiv. Mai mult, sub motivul că anumite speţe sunt, de fapt, chestiuni politice, un judecător, sau curtea întreagă se pot recuza. Atunci când s-a pronunţat (cu 5 la 4), în decembrie 2000, în cauza Bush vs.Gore, sistând renumărarea voturilor în cele patru districte electorale din Florida în care vicepreşedintele Al Gore contestase rezultatul, Curtea Supremă a avut în vedere şi respectarea unui anumit termen pentru votul electorilor la nivel de stat.

In a prima zi de luni de după a doua zi de miercuri din luna decembrie, în acest an – pe 14, în cele 50 de capitale de stat, respectiv la Washington D.C., are loc reuniunea locală a electorilor, colegiul la nivel federal fiind, în fapt, un proces şi nu întrunirea electorilor într-un singur loc. Votul acestora pentru funcţiile de preşedinte şi de vicepreşedinte al Statelor Unite, dat, doar teoretic, fără a cunoaşte cum s-a votat în celelalte state, pentru a preîntâmpina „defecţiunea“ unora dintre electori, va trebui confirmat de noul Congres al SUA, pe 6 ianuarie 2021, la trei zile după ce acesta se va fi reunit pentru constituire legală şi depunerea jurământului. Acestor două camere noi le va reveni, eventual, în cazul 269 vs.269, sarcina alegerii preşedintelui – în Camera Reprezentanţilor, dar conform principiului toţi delegaţii unui stat = un vot (D.C. neavând membri aleşi îm legislativ), respectiv a vicepreşedintelui – în Senat, conform regulii un senator = un vot, cu previzibila complicaţie că, după alegerile din acest 3 noiembrie (pentru înnoirea a 35 de mandate de senator), s-ar putea ajunge la paritate între democraţi şi republicani: 50 vs.50. Astfel de situaţii nu au mai apărut din 1825, respectiv din 1837, şi e, totuşi, greu de crezut că aşa ceva se va întâmpla în 2021.

Existând şi o femeie între cei patru candidaţi nominalizaţi de cele două mari partide din SUA, Kamala D.Harris, pe care preşedintele Trump a reuşit s-a catalogheze drept «monstru», adăugând că «nu numai că e socialistă, dar e mai mult decât atât, e o femeie socialistă», în proiecţia rezultatelor votului trebuie ţinut cont şi de faptul că, la acest moment, în al 116-lea Congres al Statelor Unite, femeile au o prezenţă consistentă. Sunt 101 „congresswomen” în Camera Reprezentanţilor (din totalul de 435) şi, respectiv, 26 de femei membre ale Senatului (din 100, în total). KDH ar putea deveni prima femeie din istoria SUA aleasă în funcţia de vicepreşedinte!

Pe 2 noiembrie spre seară, s-a depăşit bariera celor 100 de milioane de voturi deja exprimate, prin corespondenţă sau în persoană în avans, faţă de cele 136,5 milioane contabilizate per total în 2016. La nivel federal, rata participării se află în jurul valorii de 47% din suma tuturor celor înregistraţi ca alegători, iar în Texas şi Hawaii s-a depăşit numărul voturilor exprimate, în avans şi în ziua zisă a votării, în urmă cu patru ani. In această toamnă, în doar cinci state a mai fost nevoie ca cei ce solicită absentee voting să prezinte un motiv întemeiat. In alte 36 de state, votul poştal a fost cu putinţă oricui l-a solicitat, iar în celelalte 9 state, plus D.C., astfel de buletine au fost trimise automat. Insă, având în vedere că nu în toate statele comisiile electorale au început procesarea acestor buletine de vot în avans, cel mai probabil, în dimineaţa zilei de 4 noiembrie, nu vom avea altceva decât nişte estimări ale configuraţiei colegiului electoral rezultat din aceste alegeri.

G.S.Jivănescu 3 noiembrie 2020

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.