Timp de o săptămână, Roma a devenit capitala Premiilor Europa pentru teatru.
Premiul Europa pentru teatru a ajuns la a XVI-a ediţie traversând momente de împlinire, dar confruntându-se, în timp, şi cu numeroase vicisitudini financiare. Particip la această manifestare unică de la a doua ediţie a sa, cea, care, după prima, câştigată de Ariane Mnouchkine, a fost dedicată lui Peter Brook. Atunci, spre onoarea mea, mi s-a încredinţat organizarea evenimentului şi am putut invita pe Grotowski, marele profet al scenei europene, pe Andrei Şerban, fostul colaborator şi cosemnatar al celebrului spectacol Orghast, pe membrii Centrului Internaţional de Cercetări Teatrale creat de Brook la Paris, Bruce Myers, Yoshi Oida…. Cooptat în juriul Premiului, am participat apoi ani de-a-rândul, la alegeri dramatice, la decizii tumultuoase, la strategii naţionale care au condus însă la selectarea celor mai eminente personalităţi ale scenei europene, de la Giorgio Strehler la Heiner Müller, de la Luca Ronconi la Peter Stein, de Michel Piccoli la Patrice Chéreau… azi putem regreta anumite absenţe, dar nici unul dintre laureaţi nu poate fi deplorat. Ei constituie, împreună, constelaţia teatrului modern. Şi eu mă mândresc de a fi fost desemnat preşedinte al juriului cu toate tensiunile, dar şi satisfacţiile care le implică.
Conştient de riscul unei polarizări dominată de prestigiul carierei proprii marilor figuri premiate în perioada dintâi, au fost create – idee inedită şi binevenită – premiile Nouvelles réalités théatrales, azi cunoscute sub numele mai puţin programatic generational de Realités théatrales. Astfel au putut fi detaşaţi artiştii emergenţi ai noilor generaţii şi s-au multiplicat ariile georgrafice. Fără a dispune de claritatea opţiunilor proprii Marelui premiu, aceste distincții au fost acordate unor oameni de teatru care au confirmat ulterior intuiţiile juriului – Vasiliev, Warlikowsi, Goebels, Dodin, Nekroscius – dar şi unor grupuri pasagere care s-au evaporat în no man’s land-ul uitării. Regretele juriului, mai cu seamă aici, pot interveni, şi ele, la fiecare ediţie, revin: motivele sunt multiple, dar, la ceasul prezentării publice, erorile apar într-un mod flagrant.
Recitând recent lista numelor propuse de mai mult de cincisprezce ani descoperim numele unor tineri regizori azi deplin confirmați, dar care n-au fost nicicând premiaţi: Radu Afrim, G. Jarzyna, Stéphane Braunschweig…
Anul acesta Premiul s-a înscris în ciclul de manifestari consacrate celor 60 de ani de când s-a semnat actul fondator al Europei de azi-Tratatul de la Roma. Şi de aceea eu însumi am prezentat o comunicare polemică ce îndrăznesc să afirm fără ezitări Teatrul, o invenţie a Europei. Pasolini spunea „nu suntem numeroşi, dar venim de la Atena”- da, democraţia ateniană şi cultura greacă sunt la originea acestei arte ce s-a impus apoi în inima Europei cultivând puterea cuvintelor şi seducţia încarnării. Teatrul e european…
Două mari figuri de actori au fost salutaţi la Roma, actori care au circulat şi unul şi celălalt între teatru şi film în numele aceleiaşi aptitudini de a revela pe o scenă sau pe un ecran secretele fiinţei. Jeremy Irons, recunoscut pentru relaţia privilegiată cu teatrul lui Harold Pinter, şi el laureat al Premiului Europa, şi-a mărturist atracţia pentru oameni şi istorie ca bază dublă a artei sale. Isabelle Huppert, într-un dialog pe care l-a avut cu mine, şi-a confirmat gustul pentru diversitatea colaboratorilor şi imperativul de a nu îşi impune nici o cenzură, de a se consacra trup şi suflet celor mai variate experienţe! Câtă bogăţie în aceste profesiuni de credinţă. Câtă afecţiune în cuvintele celor care îşi amintesc spectacole, apariţii cu acest mari actori prezenţi sub ochii noştri şi în acelaşi timp înconjuraţi de fantomele trecutului lor legendar.
Secţia Realităţi teatrale a fost năpăstuită de vremuri şi soartă, cum ar zice cronicarii. Laureatul rus Kyrill Serebrennikov, cunoscut prin spectacolele celebre, ca, de exemplu, Suflete moarte de Gogol, n-a putut veni căci, acuzat de regimul politic al lui Putin, fiindu-i interzis de a circula în afara granițelor, de comunicare cu partenerii vestici sau cu admiratorii din lume. Fără legătură cu internetul, nici cu altă posibilitate de schimb intelectual dincolo de frontierele Moscovei, lui Serebrennikov nu -i rămâne decât şansa de a lucra zi şi noapte.
Jernej Lorenci, regizorul sloven, revelat la Festivalul Internaţional de la Sibiu în ediţia din 2016, a fost de asemenea absent din cauza morţii brutale a actorului său emblematic, interpret al regelui Ubu în spectacolul invitat. Un regizor care îşi pierde un asemenea partener e asemeni unui om căruia i s-a tăiat un braţ.
Tânărul regizor italian, susţinut în juriu de un jurnalist respectat, a decepţionat în mod flagrant în splendidul cadru al Teatrului Argentina. Aici nu am asistat decât la câteva numere rudimentare de jonglerie fără nici un efect dramaturgic sau poetic. În contextul juriului pledoaria italiană ca şi faptul că Premiul beneficia de sprijinul Ministrului Culturii Dario Franceschini au jucat confirmând încă odată că sectorul Realităţi teatrale rămâne fragil şi improbabil. Yael Ronen, odinioară regizoare cu un umor subtil, deranjant, a eşuat într-un teatru militant, simplist şi dominat de bune intenţii, însă ele, o ştim, nu sunt întotdeauna propice artei. Susanne Kennedy a imaginat un loc straniu şi o dezbatere modernă despre identitate fără a obţine totuşi o primire convingătoare. Grupul estonian Theatre NO 99 s-a distins printr-un spectacol de teatru-dans dominat de metaforă unei scene integral acoperită de noroi în care actorii se înfundau fără precauţii şi de unde se lansau discursuri radicale despre sex şi credinţă. În această mocirlă primordială, eu am văzut o imagine lucidă, dură a lumii moderne, în timp ce alţii au refuzat -o violent! Teatrul care divizează îşi conservă întotdeauna o doză de vitalitate: vă urmăreşte şi interoghează. Nu-l poţi uita!
O secţiune recent propusă de organizatori, în special de Alessandro Martinez, secretar general, se intitulează Retururi. Retururi ale unor vechi premiaţi ce sunt invitaţi cu spectacolele lor recente. Privindu-le, decepţia mi-a fost fără margini. Ce vetust Richard al II -lea de Shakespeare a semnat Peter Stein, odinioară marele regizor de la Schaubühne din Berlin, ce superficial Rege Lear a propus unul din eroii avantgardei italiene de ieri, Giorgio Barberio Corsetti. Doar Robert Wilson refăcând un vechi Hamlet-machina de Heiner Müller a reînviat ceea ce e mai mult de trei decenii s-a constituit în vocabular cunoscut şi strict repertoriat: un spectacol împăiat. Ceea ce unea aceste trei retururi „triste” era Shakespeare!
Plecând, îmi spuneam că azi, deseori, se vorbeşte mai frumos despre teatru decât el este în realitate, dar că acesta nu e inutil, căci astfel întreţine iluziile necesare pentru a continua să-l iubim şi să-l frecventăm. Mai ales dacă rendez-vous-ul are loc într-un oraş mitologic, magic, ca Roma.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.