Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a întors-o un pic, spunând că libertatea presei este sfântă, însă „nu putem să nu ţinem seama de plângerile de la Curtea Constituţională şi de la Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu campaniile de presă împotriva unor magistraţi”. Domnul Barroso n-a prezentat cazuri de magistraţi care, din cauza presei, s-au sinucis, şi-au luat lumea în cap, au fost internaţi în spitale de psihiatrie ori au pronunţat decizii împotriva legilor şi a conştiinţei lor. Pur şi simplu, raportul MCV arată că presa intimidează şi hărţuieşte magistraţi, iar toată lumea trebuia să ia de bune concluziile acestuia.
Magistraţii sunt inamovibili, au parte de protecţie şi pază, atunci când solicită acest lucru, beneficiază de salarii uriaşe şi au o mulţime de relaţii în diferite cercuri influente.
Jose Manuel Barroso spune că libertatea presei este sfântă, dar niciodată nu şi-a exprimat îngrijorarea faţă de intimidările la care sunt supuşi lucrătorii în presă. Aici nu mă refer la cei care, pe bani foarte mulţi, laudă realizările de excepţie ale CSM, CC, DNA şi ale altor instituţii subordonate regimului Băsescu. Mă refer la mulţii jurnalişti din toată ţara care, în schimbul câtorva lei şi, eventual, a unor tichete de masă, scriu şi vorbesc despre deciziile scandaloase ale unor magistraţi ori despre afacerile dubioase ale unor poliţişti, procurori, politicieni şi afacerişti. Toţi oameni cu relaţii, care oricând pot pune mâna pe telefon pentru a ameninţa cu deschiderea unor procese cu final cunoscut, cu bătaia, cu lăsarea pe drumuri a lor şi a rudelor lor sau cu întreruperea contractelor de publicitate.
Însă probabil că Jose Manuel Barroso nu are cunoştinţă de aşa ceva, pentru că astfel de lucrători în presă nu sunt decât nişte rupţi în fund, „găozari” sau „ţigănci împuţite” pentru cei de la Bucureşti care au trimis la Bruxelles ciorna raportului MCV.
