Primul zgârie‑nori al Bucureștiului, refăcut. Imagini din Palatul Telefoanelor, locul în care sună istoria FOTO

Primul zgârie nori din București se lasă acum, ușor-ușor, dezvăluit din nou. Doritorii pot intra în sala de la parter în care pe vremuri erau cabine înghesuite și întunecoase, în care aveau loc discuții aprinse, sau dimpotrivă. Peste toate, oameni grăbiți și telefonistele sigure pe ele: Aici, Bucureștiul! Vorbiți vă rog! Aveți legătura! 

Am intrat în primul zgârie‑nori al Bucureștiului, tot așteptându-mă să aud clopoței de centrală și pașii operatorilor. Prilejul? De neratat mai ales pentru ei mai tineri obișnuiți cu telefonia actuală.  O expoziție care transformă tehnologia veche în emoție pură. În sala luminoasă, cu aer interbelic, aparatele care au ținut România conectată timp de un secol își spun poveștile — iar vizitatorii le privesc cu nostalgie. Cât despre tineri, aceștia sunt uimiți de-a dreptul. Nu le vine să creadă ce văd.

Supriza tinerilor

Un copil se apropie de un panou uriaș, plin de module, siguranțe și comutatoare. Îl atinge cu sfială, ca și cum ar atinge un suflet, după ce a primit acceptul tacit al tatălui. În reflexia lui se vede viitorul, iar în aparatul din față — trecutul.

Acolo, pe o platformă, tronează centrala telefonică manuală Siemens & Halske (1895–1900). Lemn închis, metal rece, mecanisme care par gata să pornească o locomotivă. E începutul tuturor apelurilor, începutul tuturor poveștilor.

Lângă ea, un switchboard manual cu zeci de cabluri roșii și verzi pare un organism viu. Fiecare fir a purtat o emoție: un „am ajuns”, un „te iubesc”, un „sunt bine”. Sau poate „Mama, am nevoie de bani!” sau „Nu mai ajung acasă astăzi”.

Un ceas îngălbenit, lipit de o centrală din 1935, bate încă. Nu timpul, ci amintirea. În vremurile actuale, când telefoanele joacă și rolul de ceas, vechile orologii par desuete. Unde mai pui că mulți tineri nici nu știu să decifreze tainele trecerii timpului pe un astfel de obiect.

Mai pot fi văzute în expoziție aparatele germane RFT — standul de testare din 1971 și dispozitivul portabil din 1976 Arată ciudat, dar te fac să te gândești la soldații care au păzit liniile țării. Au verificat, au reparat, au ținut legătura. Au fost acolo când nimeni nu vedea.

Iar panoul Marconi Instruments – AM Mod., cu cadranele lui uriașe în dB, e o inimă analogică. O inimă care a pompat semnale, voci, viață.

Palatul Telefoanelor, construit cu scandal

România nu a fost niciodată scutită de scandaluri. Așa a fost și în perioada în care se construia Palatul Telefoanelor. Mulți acuzau că lucrările merg prea repede, „prea american”, că arhitecții locali au fost ocoliți, că banii vin din surse „prea generoase” și că turnul de oțel și beton va umbri clădirile vechi din jur.

În cafenelele din centru se șușotea că proiectul ar fi fost „forțat” de compania americană ITT, că autorizațiile au trecut suspect de ușor, că muncitorii lucrau zi și noapte, iar zgomotul șantierului nu lăsa pe nimeni să doarmă.

Când schelele au ajuns la ultimul etaj, presa vremii a scris că Bucureștiul „nu e New York” și că „nu avem nevoie de zgârie‑nori”. Dar clădirea s‑a ridicat oricum, sfidând criticii. Chiar și pe cei care murmurau încet în barbă că nu era ok ca uriașul imobil să fie construit peste Terasa Oteteleșanu. Acesta era locul preferat al scriitorilor vremii.

Astăzi, scandalul a rămas doar o poveste — iar Palatul Telefoanelor, primul zgârie‑nori al orașului, e încă în picioare.