Prințesa Elfilor se căsătorește cu Prințesa Gnomilor din rațiuni politice perverse

Pe Planeta Termidor, Prințesa Elfilor se căsătorește cu Prințesa Gnomilor din rațiuni politice perverse, ca să vezi, asta e, lumea se scandalizează, o rachetă trimisă în spațiu, în semn de protest, de o organizație cam ambiguă, nimerește în Reactorul Nuclear al Planetei Termidor, planeta explodează și cu asta gata. M-am dus la piață. Piața închisă. M-am dus la supermarket. Era un lacăt uite-așa de mare, nu vă mint. Ei, am tras o fugă la primărie. Nici țipenie de om. În Piața Victoriei, pustiu. Nici pe Calea Victoriei nu era careva. Pustiu de tot. Sigur că m-am speriat. Spre seară, am ajuns departe, către Giurgiu, pe câmp. În urma mea, un București gol de suflete. Care unde credeți voi că erau, toate în păr, mii și mii? Chiar pe drum. Acolo, în câmp, albastru plin de flori galbene. Sub cerul liber. Era acolo un nor ciudat din care se auzea o muzică. Bucureștenii mei stăteau ciotcă acolo și ascultau. Ce e? Taci, mi-a șoptit un deputat pe care-l văzusem zilele trecute la una dintre televiziunile otrăvite. Taci, ascultă muzica îngerilor… Am ascultat, de ce să nu ascult?! Dar cu de atâta suflare bucureșteană o ștersese cât ai clipi din oraș? Păi cine mai strângea gunoiul? Cine se mai dădea cu barca prin Cișmigiu? Cine mai transmitea mesaje electorale caraghioase la televizor? Cine se mai răstea la noi de la Cotroceni? Nimeni. Erau cu toții vrăjiți. Și bogați și oropsiți, cot la cot. Plângeau. Uite-așa li se scurgeau lacrimile pe obraji. Un ageamiu, acrit de popularizare tehnico-științifică, mi-a zis, așa, încet la ureche, că-n norul ăla era de fapt un OZN plin ochi de extratereștri care se pregăteau să sară jos să ne căsăpească de numa, numa. Ce nebun? Nu domnul meu, bucureștenii erau cu toții, dintr-odată, vrăjiți cu adevărat, s-au așezat în genunchi, un ocean fremătător de oameni. S-au închinat. S-au îmbrățișat. Apoi a căzut soarele într-o mare de flăcări și s-a lăsat seara peste noi. Asta m-a făcut să filozofez un pic despre zădărnicia lumilor de pretutindeni. Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?! Din când în când, aparent zgâlţâind totalitatea în Temporalitatea ei, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţă un fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul medaliilor de merit.