Problema (21)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

Scurtă istorie

Austria a fost şi a rămas şi astăzi locul de interferenţă a tuturor tendinţelor europene şi oglinda accentuată a modificărilor. Istoria evreilor din Austria o dovedeşte din plin: au fost decenii întregi când acolo s-au aflat şi s-au simţit într-o relativă siguranţă, de acolo a pornit mişcarea sionistă a lui Hertzl, dar tot de acolo a venit şi Hitler. Perioadele de toleranţă au avut loc mereu după perioade de teroare. Aşa şi sub habsburgi. Dinastia Habsburg începe când Rudolf I, conte de Habsburg, rege roman, duce al Suabiei şi al Carintiei, le-a acordat fiilor săi, Rudolf şi Albrecht (II), Austria. După regele Albrecht II, următorii suverani s-au proclamat „împăraţi romani”. Dinastia, cu cele două ramuri ale ei (albertină şi leopoldină) a durat până în 1918. Despre Albrecht II, cronicile vorbesc frumos, doar că… sunt semnalate mari persecuţii împotriva evreilor. În mai-iunie 1420 evreii au fost alungaţi. Cei mai mulţi au fost acceptaţi în Ungaria. Cei rămaşi la Viena au trebuit să-şi dea averea şi au fost chinuiţi şi omorâţi. In prezenţa autorităţilor şi a populaţiei, evreii rămaşi au fost arşi de vii în cartierul vienez Erdberg. (Evenimentul a avut loc în succesiunea persecuţiilor şi expulzărilor din Anglia 1290, Germania 1347 – 1354, Franţa 1306 şi 1394 şi a premers expulzărilor din Spania 1492 şi 1496, când au pătimit şi maranii (maranos = evreii proaspăt convertiţi numiţi „porci”). În timp, o asemenea evoluţie ciclică a avut loc până la Holocaust. În Rusia, Polonia şi Ucraina, unde s-au stabilit mare parte dintre alungaţii de altundeva, au avut loc pogromurile: în sec. XVII-lea, cazacii au masacrat peste 100.000 de evrei în Ucraina, sau, în secolul XIX-lea, în Rusia „pogromurile au fost puse la cale chiar de autorităţi”¹. Marea problemă a evreilor a fost (şi a rămas) întrebarea: „Să plec? Unde să plec? Când să plec?”. Evreii socotiţi – unii pe bună dreptate – instigatorii ai revoluţiilor, au fost mereu şi printre primele victime ale mişcărilor sociale. În capitolul „Antisemitismul în revoluţie”, Detlev Claussen² descrie cum revoluţia sovietică din 1918 a oferit evreilor, pe de o parte, drepturile cetăţeneşti şi, pe de altă parte, o serie de pogromuri. Evreii trăiau mai ales în marginile imperiului de la Wilna, în nord şi până la Odesa, în sud. Forţele contrarevoluţionare au numit revoluţia drept un complot internaţional al evreilor. Situaţia a fost atât de gravă încât Lenin a ţinut o serie de discursuri (înregistrate pe discuri, pentru ca şi analfabeţii să aibă acces la ele) împotriva pogromurilor. Însă pogromurile au continuat pe solul vechii tradiţii ţariste³.

„Ţările feudale occidentale catolice nu-i doreau pe evrei din motive religioase şi, neavând nevoie de ei din punct de vedere economic, nu i-au reprimit, în vreme ce ţările protestante, având nevoie din punct de vedere economic de evrei şi negustori, i-au readmis⁴”. Da, cu toate acestea nici protestanţii nu i-au reprimit din mare dragoste pe evrei⁵.

Între timp, Austria habsburgică a găzduit din nou evreii şi le-a permis să se exprime. E drept că sub forma unei toleranţe bine plătite. Asta i-a şi salvat. Când sub împăratul Ferdinand al III-lea, abaterile protestanţilor de la catolicism erau dur sancţionate, tratamentul la care erau supuşi evreii a fost mult mai blând. Contra sumei de 35.000 de guldeni (taxa de toleranţă) şi 4000 de guldeni (aşa-numitul tribut), aproximativ 50 de familii au primit drept de şedere la Viena⁶. Asta în ciuda numeroaselor acuze aduse de Consiliul Municipal, cum că evreii ar falsifica moneda, că, împotriva dispoziţiilor legale, au angajat creştini sau, tot împotriva dispoziţiilor legale, locuiesc în prăvăliile lor. Doar această ultimă acuză a avut urmări, însă mai mult din motive de securitate împotriva incendiilor, impuse de pompieri⁷. „Datorită religiei tribului, evreii au reuşit să menţină un tip arhaic de unitate care poate supravieţui cunoscutului proces de asimilare. Termenul din urmă denotă două tipuri distincte de comportament: acţiunea pozitivă de identificare cu o cultură seculară şi acţiunea negativă de a te debarasa de propriile rădăcinile evreieşti. Pentru majoritatea evreilor asimilaţi, identificarea culturală cu vorbitorii de limbă germană a însemnat abandonarea practicilor religioase, deşi antisemiţii nu le-au permis evreilor nepracticanţi să-şi uite originea. Legaţi prin ceea ce Ben Halpern a numit <o comunitate a destinului>, atât credincioşii, cât şi necredincioşii evrei şi-au conservat trăsăturile iudaice. […] Unele dintre aceste obiceiuri şi doctrine au încurajat excelenţa intelectuală”⁸. Da, au fost locuri şi timpuri când, evreii au mai putut să-şi cumpere supravieţuirea⁹.

Evreii au fost semnalaţi în Banat încă înainte ca regiunea să fie eliberată de Eugeniu de Savoia de sub dominaţia turcească (1716). „Cea dintâi mărturie este epitaful de pe un vechi mormânt din cimitirul evreiesc din Timişoara, datând din anul 1636”¹⁰. Mormântul aparţine unui evreu sefard, cu ascendenţi, probabil, din Salonic. La capitularea garnizoanei turceşti, li se permitea locuitorilor Timişoarei să rămână pe loc. Printre care şi evreii din cele trei case ce le aparţineau. Contele Paolo Wallis, numit de către Eugeniu de Savoia comandantul cetăţii, aminteşte de „466 suflete de sârbi, 35 de armeni şi 144 de evrei”¹¹. În Imperiu, aceasta pare să fie prima atestare documentară, începutul vieţii evreimii din Banat. Un an mai târziu, baronul Ştefan Cosa, comandantul cetăţii Aradului, a conferit şi el dreptul de aşezare pentru două familii evreieşti, Elias Isac şi Markus Mayer. Deşi Consiliul de Stat Ungar¹² a încercat să le ridice dreptul de şedere, curând evreii reuşesc să aibă o comunitate consolidată (Hevra Kedoşa – Confreria Sacră¹³.) Lucrul a fost posibil, ca de atâtea ori şi nici pe departe doar în Imperiul Habsburgic, datorită taxelor de toleranţă¹⁴. Din aproximativ acelaşi timp, sunt semnalate familii de evrei şi în alte localităţi din Banat. Printre care, şi la Lugoj. Deşi aceste biruri au tot crescut pe parcursul timpului, nu toţi evreii au fost acceptaţi, autorităţile habsburgice fiind atente ca numărul evreilor să nu devină prea mare şi să nu ajungă o concurenţă ameninţătoare pentru creştini. Primeau permisiunea de a se aşeza în special cei cu meserii deficitare sau cu meserii pe care restul populaţiei nu le exercita. Celebra birocraţie austriacă era atentă la recensămintele repetate, precum şi la diferitele aspecte ale vieţii, doar astfel fiind sigure autorităţile că nu le scapă contribuabilii de la sarcinile impuse. Aşadar, deşi în Imperiu, evreii nu erau decât evrei, prin taxele plătite erau măcar contribuabili.

Ca pretutindeni, şi în Imperiu, comunităţile evreieşti erau destul de pestriţe:

– în primul rând, datorită meseriilor practicate, după cum sunt descrise de Andrei Oişteanu¹⁵: negustor, meseriaş, cămătar, cârciumar, lăutar, căruţaş, agricultor, păstor. La care mai putem adăuga şi altele: ceasornicar, giuvaergiu, croitor, pantofar etc., precum şi meseriile liberale, medici, avocaţi, profesori, cărturari etc.. Toate, „la nevoie” incriminante: de pildă, cârciumarii acuzaţi de otrăvirea băuturilor ori arendaşii exploatatori fără milă a ţăranilor creştini. Totuşi, prin faptul că erau utili, unii puteau trăi – – măcar o vreme – în linişte.

– în al doilea rând, sefarzii şi ashkenazii, vorbitorii de ladino şi, respectiv, de idiş, veniţi din ţinuturi total diferite şi aducând cu ei în Imperiu vestigiile unor tradiţii diferite;

– în al treilea rând, evreii ortodocşi şi cei neologi, primii fiind fermentul pentru unitatea naţiei, ceilalţi mult mai adaptabili. La care trebuie adăugaţi şi evreii liber cugetători. Şi nu în ultimul rând, cei cu tentativa unei asimilări totale;

– în al patrulea rând, diferenţele semnificative de pregătire intelectuală, dar şi marile diferenţe de avere.

Şi, totuşi, ce aveau în comun evreii din Imperiul Habsburgic? În fond, toate aceste deosebiri au fost valabile şi mai devreme, şi în celelalte locuri unde au trăit – şi mai sunt valabile şi astăzi. Oricât de mari, aceste diferenţe nu i-au scutit pe toţi nici de antisemitismul latent şi nici de cel violent. Însă evreii din Imperiul Habsburgic aveau şi o serie de particularităţi specifice uriaşului stat.

Dar, înainte de a semnala aceste particularităţi specifice, să vedem cum stăteau lucrurile în Viena timpurilor moderne. „Viena, creuzetul nenumăratelor popoare şi elemente etnice, suferise tot mai mult, spre sfârşitul secolului al XIX, datorită nevoilor sociale. Vechi prejudecăţi se treziseră din nou la viaţă: evreii, al căror segment de populaţie crescuse în oraşul imperial, care le era favorabil, de la circa 6200, în anul 1857, la mult peste 200.000 în anul 1923, ocupau, atât în domeniul finanţelor, cât şi în cel al comerţului, precum şi în domeniul medical şi juridic şi în sfârşit în presă şi în universităţi, o poziţie tot mai dominantă. După înfrângerea Austriei de la Königgrätz, în anul 1866, evreii au trebuit să joace iarăşi rolul de ţapi ispăşitori pentru situaţia economico-socială înrăutăţită a maselor. Toate problemele imense ale urbanizării moderne, ale industrializării şi ale capitalismului timpuriu – au fost atribuite <evreilor>. <Evreii> erau pretutindeni, chipurile, oamenii din umbră: în umbra iluminismului, liberalismului şi libertinismului, dar şi în spatele socialismului şi marxismului. Cât de comod: bisericile şi partidele burgheze, dar şi părţi ale social-democraţiei, aveau dintr-odată un adversar comun în lupta pentru intrarea în graţia maselor. <Evreii> erau consideraţi a fi nu numai iniţiatorii crizei economice, ci şi a conspiraţiei împotriva bisericii, clerului şi ai ordinii religioase. Şi catolicul Adolf Hitler? El a inspirat adânc, încă din tinereţe, acest aer antisemit al Vienei şi Austriei.¹⁶”. Această descriere realistă a Imperiului Habsburgic modern scoate în evidenţă mai multe contradicţii evidente: Viena antisemită atrage ca un magnet evreii; Viena le oferă mai multe posibilităţi de exprimare evreilor şi tocmai această destindere mobilizează antisemitismul şi permite aducerea la primărie a lui Karl Lueger, fondatorul Partidului Social-Creştin, primarul antisemit, model pentru Hitler. (Dar prin ce contradicţii n-a trecut mereu poporul evreu?)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.