Problema (28)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. *

Aşadar, Mihail Sebastian s-a întors şi a rămas. Unde?

Preiau câteva aliniate dintr-un mai amplu material publicat de un domn, care cel puţin după nume, nu este evreu:

„Mişcarea legionară a stârnit o fascinaţie aparte în rândul ţăranilor, a intelectualilor, dar şi a oamenilor Bisericii în perioada interbelică. În doar 10 ani, ajunge să fie al treilea partid din ţară ca număr de voturi, ajungând chiar la guvernare în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial

O mişcare antisemită într-o ţară antisemită. În general, în România secolului al XIX-lea şi continuând până în perioada interbelică inclusiv, manifestările antisemite erau ceva obişnuit în provinciile româneşti. 

Legionarii au promovat un model care prindea în perioada interbelică, mai ales în rândul ţărănimii, dar şi al studenţilor. Este vorba despre <haiducia> liderilor legionari. Alura de oameni care luptă cu statul corupt şi încearcă să-i ajute pe cei amărâţi, ţăranii identificându-se în ultima postură. Mai ales după asasinarea prefectului Iaşi-ului, Constantin Manciu, în 1924, de către Corneliu Zelea Codreanu, viitorul lider legionar, această imagine de haiduc modern este pe deplin conturată. 

Codreanu şi Moţa căutau să promoveze această imagine haiducească în rândul simpatizanţilor. <Ce vom face dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. […] Vom ataca de acolo, coborând, în toate viesparele jidăneşti. Sus, vom apăra viaţa copacilor şi munţii de pustiire. Jos, vom împrăştia moarte şi milă>, spunea Codreanu într-o cuvântare. În imagistica legionară transmisă simpatizanţilor, evreul era invadatorul modern, împotriva căruia haiducul legionar lupta.

Mistica şi ortodoxia. O altă componentă importantă a doctrinei legionare a fost misticismul creştin de factură ortodoxă. <Omul nou> legionar trebuia neapărat să fie patriot, dar şi credincios. Era privită ca o credinţă străbună, în opoziţie cu credinţele străinilor. Mesajul ortodox, mistic, pe alături habotnic, a prins în rândul preoţimii, dar din nou şi a ţărănimii, în aceea perioadă profund mistică. Mulţi dintre foştii membri ai Mişcării Legionare sau simpatizanţi erau preoţi sau au devenit călugări după prigoana comunistă. Iată ce spunea, de exemplu, Arsenie Papacioc, un fost simpatizant legionar, despre ceea ce l-a atras în cadrul mişcării lui Codreanu. <Nu putem gândi Mişcarea Legionară fără voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la nişte cauze materiale istorice>, spunea acesta. În percepţia multor oameni ai biserici, membrii Mişcării Legionare erau martiri care se sacrificau pentru neam. Este imaginea pe care liderii mişcării au întreţinut-o până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu.   Atragerea intelectualilor era un obiectiv   Liderii Mişcării Legionare s-au bazat mult pe aportul intelectualilor. De altfel, legionarii au fascinat pe multe personalităţi culturale ale perioadei interbelice, printre care şi Lucian Blaga sau Mircea Eliade. <Tânăra generaţie era pusă în faţa a două soluţii radicale, totale şi urgente: una politică şi alta spirituală. Întâi de toate trebuia să ajungă la putere şi să-i schimbe natura. […] Acest rol revoluţionar şi l-a asumat Mişcarea Legionară. A doua soluţie consta în afirmarea unei noi paradigme spirituale a naţionalismului românesc care să orienteze eforturile şi judecăţile de valoare dinspre planul eroic spre cel al creaţiei culturale. Conducătorii politici ai Mişcării Legionare au intuit miza celei de-a doua soluţii şi în schiţele lor de program au venit în întâmpinarea năzuinţelor şi ambiţiilor elitei româneşti>, preciza filosoful şi sociologul Achim Mihu. Totodată, impresia de haiduci, dar şi hotărârea în acţiuni a lui Codreanu inspirau elitele intelectuale. <Avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea>, preciza Dumitru Stăniloae. Programul care-i mulţumea pe toţi şi Criza Mondială.  

Totodată, Mişcarea Legionară avea un program flexibil, spun specialiştii, care a reuşit, prin propagarea unor idei generale, să atingă năzuinţele şi dorinţele atât ale ţăranilor, cât şi ale intelectualilor. <Mişcarea Legionară şi-a însuşit cu măiestrie şi rapid percepţia critică a diferitelor pături ale populaţiei, fiind sensibilă faţă de nemulţumirile acestora. Această receptivitate faţă de nemulţumirile aproape ale tuturor segmentelor populaţiei reprezintă una dintre explicaţiile succeselor înregistrate de Mişcarea Legionară>, adăuga Achim Mihu.”¹

Dar în legătură cu „categoria legionarilor intelectuali” voi reveni.

Aşadar, unde, în ce locuri, printre ce oameni a rămas Josef Hechter?

Să mai amintim câteva lucruri ştiute, dar Sebastian le-a ştiut? Întrebarea pare nepotrivită, Hechter a trăit o parte dintre ele pe propria-i piele, dar fiindcă a reacţionat aşa cum a reacţionat, modul cum le-a perceput l-a făcut atât de interesant pentru comentatorii de atunci şi de mai târziu.

„Antisemitismul a fost una dintre caracteristicile poporului român în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Obiectul urii românilor erau de obicei evreii, priviţi ca invadatori, necredincioşi şi complotişti. Motivele erau de ordin economic, religios, dar şi politic.

Translaţia evreilor în imaginarul european de la <poporul ales> la <ucigaşii lui Hristos> a avut menirea de a influenţa soarta acestei populaţii de-a lungul timpului. Veniţi în Europa încă din perioada Imperiului Roman, evreii, în special în anii Evului Mediu profund mistic şi creştin, au devenit un fel de ”ţap ispăşitor” pentru toate relele care li se întâmplau oamenilor. Dacă era ciumă, cu siguranţă era adusă de evrei, iar dacă fântânile erau otrăvite, cu siguranţă populaţia evreiască era de vină. Sunt de notorietate pogromurile medievale din Anglia, Franţa, Germania şi Spania. Dincolo de motivele religioase şi mistice invocate, evreii au fost sacrificaţi mai ales pentru averile pe care le deţineau, dar şi pentru a şterge împrumuturile pe care de multe ori suveranii Europei le contractau de la bogaţii bancheri iudei. <Datoria> creştinească de a ucide necredincioşii sau „ucigaşii lui Hristos” era dublată de un bun prilej de a jefui averile evreilor. 

Sub influenţa antisemitismului european, dar mai ales odată cu conturarea ideii de naţiune, la sfârşitul secolului XVIII, dar mai ales la începutul secolului al XIX-lea, se dezvoltă antisemitismul românesc. În decurs de aproape 100 de ani, antisemitismul românesc a escaladat şi contaminat toate păturile sociale, explodând în perioada interbelică cu mişcări şi organizaţii profund antisemite precum Legiunea Arhanghelului Mihail sau LANC. Antisemitismul românesc a fost virulent şi întreţinut de o mitologie specifică, asimilând populaţia evreiască cu una dintre plăgile biblice aruncată asupra lumii creştine.

Mai precis, este vorba de un incident din anul 1710 din Târgu Neamţ. Populaţia românească a atacat evreii din localitate, sub motivul că aceştia ar fi furat un copil român şi l-ar fi sacrificat. Au fost omorâţi cinci evrei, iar 20 bătuţi crunt şi puşi în lanţuri. Din sat în sat revolta se propaga către Piatra Neamţ, iar comunitatea evreiască de acolo, disperată, a apelat la domnitorul Dimitrie Cantemir, care a pus capăt linşajelor şi bătăilor ordonând o anchetă. S-a dovedit că acuzaţiile contra evreilor erau neîntemeiate şi că de fapt a fost o născocire a unui călugăr şi un bun prilej de jaf. În 1726 a avut loc o acţiune similară, de această dată chiar cu complicitatea domnitorului Moldovei, Mihai Racoviţă.

  De oriunde ar fi învăţat-o, românul de rând din secolul XIX practica cu succes această <artă>. Culmea, antisemitismul ţăranului şi târgoveţului în acelaşi secol era alimentat şi de intelectuali, dar şi de clasa politică. <Cine sunt năvălitori, de unde vin si ce vreau?>, spunea cu năduf Vasile Alecsandri într-un discurs din 1879. <În România, cestiunea jidovilor nu este religioasă; ea este o cestiune naţională şi economică. Toţi acei care au vizitat Principatele, şi îndeosebi Moldova, s-au înspăimântat de aspectul trist ce-l înfăţişează israeliţii”, spunea şi Mihail Kogălniceau în 1873.

Antisemitismul românesc se naşte şi în mediul mistic, ortodox. Ţăranul român este cel care devine primul antisemit, nu intelectualul. Mai precis, acesta îl priveşte cu reticenţă pe evreu, fiindcă nu este creştin. Mai mult decât atât, a ucide sau a bate un evreu, adică un păgân nu era o crimă, ci, mai mult decât atât, o faptă creştinească. Prezentaţi ca <ucigaşii lui Hristos>, evreii pot deveni fără păcat obiectul răzbunării creştinilor. <Evreii pot fi ucişi din timp în timp pentru păcatele lor>, consemna Nicolae Iorga părerea unui tânăr ţăran din Basarabia la începutul secolului XX. 

  Totodată, specialistul Andrei Oişteanu a găsit referinţe privind o altă credinţă populară, uciderea evreului sau schingiuirea lui te scapă de păcate. <Credinţa populară era că uciderea unui <jid> nu numai că nu te încarcă de păcate, dar chiar îţi mântuieşte sufletul de 40 de păcate”, scria acesta în lucrarea sa. Tot Oişteanu aminteşte de o imagine care a rămas adânc întipărită în sufletul ţăranului român: evreul cu mâinile tăiate după ce a încercat să pângărească racla în care se afla Maica Domnului. <Nu numai povestea, dar şi reprezentarea iconografică a evreului cu mâinile tăiate înconjurate de apostoli în faţa catafalcului Sfintei Marii l-a impresionat pe ţăranul român>, spune acesta. 

S-a ajuns la convingerea că de fapt Sfântul Gheorghe a fost ucis de evrei. La fel şi Sfântul Petru, Iacob sau Filip. La un moment dat, evreul necredincios, nebotezat, a ajuns pentru omul mistic şi neinstruit de la ţară răul în persoană. ”Diavolul este evreul, care nu este botezat, nu crede în Iisus, este menit iadului, este omul dracului şi are o lege spurcată”, scria Oişteanu în <Imaginea evreului în cultura română>. Mai mult decât atât, Biserica în secolul XIX încuraja acest imaginariu. În 1803 apare cartea <Înfruntarea jidovilor asupra legii şi obiceiurilor lor>, scrisă de Neofit Cavsocalivitul, un călugăr ortodox. Culmea, acesta ar fi fost un rabin convertit la creştinism. Apar 15 ediţii în care sunt ponegrite obiceiurile evreieşti şi se propagă mitul că evreii beau sângele creştinilor şi le sacrifică copiii. Culmea, cartea apare cu <blagoslovenia şi cu toată cheltuiala prea sfinţiei sale>, Iacob Stamate, Mitropolitul Iaşiului. Evreii beau sângele copiilor creştini Prin intermediul acestei cărţi se propagă în toate mediile credinţa populară că evreul este canibal şi bea sângele copiilor creştini în ritualuri secrete. De altfel, în timpul lui Mihai Racoviţă, evreii au fost bătuţi şi judecaţi pentru un presupus ritual sângeros de acest fel. Practic, evreii erau bănuiţi că ajung să scurgă sângele unui copil şi apoi îl pun în <azima> lor de Izraelian şi o mănâncă. Totodată, ar fi băut sânge de creştin. Acest mit a fost perpetuat până la începutul secolului XX şi a fost folosit şi de antisemiţi renumiţi precum Paulescu, A.C. Cuza sau Corneliu Zelea Codreanu, culmea toţi intelectuali şi licenţiaţi. De exemplu, în 1922, în perioada interbelică, în ziarul Apărarea Naţională a naţionalistului de extremă dreaptă A.C. Cuza, doctorul Nicolae Paulescu vorbeşte de aceste ritualuri atribuite evreilor. Mai precis exista credinţa că nu este bine să dormi <la jidan>, existând chiar şi interdicţia în secolul XVIII pentru evrei să găzduiască creştini. În special spun specialiştii, era obscurantismul şi reticenţa ţăranului faţă de străini cu tradiţii şi port total diferit de al lui. Totodată evreul nu avea aceeaşi credinţă şi de multe ori nici nu vorbea limba românească. Veneticul era privit cu neîncredere, la fel ca şi cel care nu ară pământul.

Evreul invadatorul poporului român. La această concluzie s-a ajuns în mediile politice şi intelectuale. De fapt această idee a apărut odată cu naşterea conceptului de naţiune şi cu dorinţa de emancipare naţională. Ieşiţi de sub jugul otoman, intelectualii români nu priveau cu ochi buni străinii. Burghezia românească fragilă şi abia născută la mijlocul secolului XIX din lumea medievală care se dărâma, nu vedea cu ochii buni concurenţa oferită de evrei. Evreii aveau experienţă în negustorime şi în domeniul bancar, erau pricepuţi şi oameni cu legături în toată lumea. Practic burghezii români, aflaţi la început de drum, se simţeau fără nici o şansă în faţa lor. Totodată faptul că bancherii şi industriaşii evrei câştigau bani rapid, din afaceri considerate neonorabile de proprietarii funciari, îi transformau în paria.   

Sistemul arendăşesc şi în unele cazuri abuzurile arendaşilor de origine evreiască, de exemplu fraţii Fischer în Moldova, au inflamat şi mai mult spiritele, culminând, cu răscoala de la 1907, care a început în Botoşani, ca manifestare antisemită. Numărul evreilor era din ce în ce mai mare, iar negustorii şi intelectualii români nu vedeau cu ochi buni acest exod. Patriotismul ataşat ideii de naţiune, se transforma în antisemitism. De exemplu în 1823, slugerul Costache, vătaf la agie în Oltenia, animat de porniri patriotice, ajunge la afirmaţii antisemite. O mână de oameni au atacat nişte negustori evrei. Aceştia din urmă s-au apărat, dar tot ei au ajuns în lanţuri în beciurile agiei. A venit şi explicaţia slugerului. <Trebuiau să se lase bătuţi, căci n-au nici un drept de a se apăra contra valahilor ţării. Noi, patrioţii, domni acum în patrie, vom şti ce să facem pentru a ne debarasa de aceşti străini>, preciza slugerul. Totodată după primul război mondial, România este obligată să recunoască cetăţeni[a] şi drepturile civile ale evreilor. Această obligativitate, dar şi un nou exod evreiesc, duce la o nouă revărsare de antisemitism, pe fondul căreia, va câştiga teren Mişcarea Legionară. Numărul evreilor a crescut de la 300.000 la 800.000. Mulţi nu vorbeau româneşte şi ţineau la tradiţiile evreieşti. Corneliu Zelea Codreanu: <Euforia reuşitei, alături de teama de a pierde totul a dat treptat naştere unui naţionalism persistent, în stare să se hrănească din el însuşi la nesfârşit> [..] În definitiv, în România exista un antisemitism social foarte extins, în maniera acelui din celelalte ţări ale Europei Orientale„, preciza istoricul Francisco Veiga în lucrarea sa Istoria Gărzii de Fier. Mai mult decât atât în mediile studenţeşti, tinerii români se simţeau concuraţi de tinerii evrei. <Majoritatea proveneau din familii înstărite şi erau, în acelaşi timp, fiii unor profesionişti din clasa de mijloc şi de aceea dispuneau de o pregătire prealabilă care le asigura un bun randament în sălile de cursuri. Prezenţa lor în facultăţi ca medicina şi dreptul provoca nemulţumiri>, adăuga Veiga. În acest context a avut loc o revoltă a studenţilor români din Cluj în 1922. Aceştia au cerut ca studenţii evrei de la Medicină să facă experimente pe cadavre ale comunităţii evreieşti. Evreii au refuzat fiindcă nu le permitea religia. A urmat devastarea magazinelor evreieşti, agresiuni şi manifestaţii de stradă anti-evreieşti. 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.