Problema (39)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. 

21. Şi, în sfârşit, de ce am rămas eu, evreul om problemă Gheorghe Schwartz?

Să plec? Unde?

Să rămân? Unde?

De unde îmi vine această nelinişte?

Am povestit despre două cazuri de evrei oameni problemă care au plecat în lumea cea mare: Norman Manea, azi un SUA, un scriitor ce a avut deja un statut în România şi Peter Rosenthal, azi în Germania, un adolescent, în urma părinţilor săi. Şi am vorbit şi despre Virgil Duda plecat în Israel. De asemenea, am prezentat şi doi evrei oameni problemă rămaşi în ţară, Ionel Ştrulovici, un personaj uşor de întâlnit în acei ani prin România (şi tot mai rar de găsit azi în acelaşi loc) şi Josef Hechter /Mihail Sebastian, un prozator, dramaturg şi jurnalist cunoscut în cercurile intelectuale ale Bucureştilor interbelici. La fel cum am adus vorba şi despre Joseph Burg, cel niciodată plecat dintr-un loc care el, locul, a plecat mereu.

Printre motivele ezitărilor evocate de scriitorii menţionaţi au fost dependenţa de limba română – instrumentul de lucru al scriitorului, dificultatea secţionării cordonului ombilical, cel ce leagă individul de antecedenţii săi, de amintirile sale, de obiectele sale, precum şi imprevizibilitatea unui viitor aflat în ceaţă. În privinţa despărţirii de obiectele dragi, am vorbit şi despre faptul că eu consider acest lucru drept o caracteristică ce defineşte în mod diferit indivizii oameni în strângători şi oameni lipsiţi de ataşamentul faţă de obiecte, desigur în grade diferite. Momentul decisiv al plecărilor majorităţii oamenilor – evrei şi neevrei, nu numai scriitori, ci şi celelalte categorii profesionale – pare să fi fost fuga de regimul totalitar cu toate consecinţele acestuia (teroarea, măsurile aberante de austeritate, lipsa posibilităţilor cinstite de afirmare, regimul paşapoartelor, frigul, întunericul, magazinele pustii.) La care se adaugă presiunile mai mari ori mai mici asupra oamenilor problemă, presiuni atât din partea oficialităţilor, cât şi din parte multor neevrei. Şi toate acestea în „perioadele de linişte”, adică după căderea regimului fascist. Întrucât până şi emigrarea legală era precedată de un interval de mari restricţii (pierderea poziţiilor profesionale şi uneori chiar şi a oricărui loc de muncă, eliminarea tinerilor de la instrucţie, un statut efectiv de paria, toate astea pe lângă abandonarea forţată a proprietăţilor), decizia de a iniţia acest calvar – care nu se ştia niciodată cât avea să dureze – nu era deloc uşor de luat. Calvarul după care, aşa cum am spus, orizontul se întrevedea doar în ceaţă pentru cei mai mulţi, pentru cei pe care nu-i aşteptau „afară” rude ce au emigrat mai demult şi care aveau de acum o poziţie stabilă clară.

După toate acestea, a venit momentul să mă întreb şi eu, om problemă, de ce am rămas, mai ales că eram conştient de statutul meu de evreu om problemă şi primisem şi eu partea mea de bobârnace „cuvenite”. De ce am rămas?

Răspunsul ar trebui să ia în calcul două aspecte: problemele din grupul de adopţie dat şi problemele emigrării.

La primul aspect n-am să repet cele ce reies din motivaţia celor care au enumerat cauzele pentru care au tăiat cordonul ombilical. În schimb, am să repet ceea ce am scris şi în concluziile la cel de-al patrulea volum de „Vocalize”, Vocalize în Fa major, Hârtiile oficiale, Un Ghid Universal Nepreţuit de folosit în minunatul labirint al celui mai splendid trai în birocraţia ce ne înconjoară condescendent de la certificatul de naştere până la certificatul de deces…,Junimea, Iaşi, 2017. Nu amintesc acest lucru pentru că evreul s-ar simţi mai confortabil decât neevreul în birocraţie, ori pentru că ar crede că hârtiile oficiale ar reprezenta fundamentul „nepreţuitei stabilităţi”. Nici pomeneală! În calitate de cetăţean, şi evreul, suportă absurdul interpretării legilor în comunitatea natală, chiar dacă legile nu-l favorizează întotdeauna. O face fiindcă există un parametru al comportamentului individului om, liber şi sănătos care chiar aşa se întitulează: Eu împotriva tuturor şi, prin aceasta, şi împotriva mea. „Acceptarea în societate mă obligă nu numai la renunţări pur şi simplu, ci şi la învăţarea modului cum, cât şi când trebuie să renunţ. Întreaga educaţie la aceasta se referă, la un cod al renunţărilor şi al acţiunilor în favoarea grupului din care (vreau să) fac parte şi împotriva mea, ca individ izolat. La fel şi organizarea pe grupuri distincte, de la <celula de bază a societăţii>, familia, şi până la stratificarea socială ori interesele de breaslă, comunitare sau naţionale mă obligă la un nesfârşit şir de compromisuri şi renunţări. Unele dintre aceste renunţări ţin de supravieţuirea biologică a speciei (renunţările pentru creşterea şi protejarea urmaşilor), altele de progresul personal sau de cel general etc. Nenumăratele conexiuni care fac posibilă convieţuirea pretind aceste sacrificii. (…) Acceptarea nu reprezintă doar o necesitate de supravieţuire. La urma urmei, se poate trăi şi singur, pe o insulă pustie unde există cât de cât condiţii de hrană şi de climă compatibile cu viaţa. Eliminând cazurile anahoreţilor din deşert sau din grote, prea puţină lume este dispusă să se autoizoleze total, izolarea însăşi fiind socotită o pedeapsă aspră. (Izolatorul fiind chiar o pedeapsă în pedeapsă în diferitele închisori ale celei de a paisprezecea civilizaţii terestre, civilizaţia noastră.)¹”. Pentru ca să nu fie exclus din societatea unde vrea să rămână, omul problemă, dacă vrea doar să se adapteze şi nu să se asimileze, ajunge la o limită a renunţărilor, o limită peste care nu va trece. Spre norocul meu, eu nu am ajuns la această limită, nu mi s-au cerut lucruri care să treacă peste starea mea de suportabilitate şi nici bobârnacele „cuvenite asupra omului problemă” n-au fost atât de grave încât să mă oblige să folosesc „scara de incendiu”. Şi a mai fost şi gândul că nici altundeva renunţările cerute n-ar fi fost mai puţine. (Îmi vine greu să amintesc unele renunţări la care m-am pretat. Când am venit la Arad, am dat de un adevărat cult pentru Ioan Slavici. Cel mai prestigios liceu se numea „Ioan Slavici”, (azi ”Moise Nicoară”), librăria centrală se numea „Ioan Slavici”, (azi desfiinţată şi goală de mai mulţi ani, constituind o pată neagră în chiar buricul târgului), librărie unde mi-au fost lansate mai multe cărţi, Teatrul de Stat se numeşte şi astăzi „Ioan Slavici”. Singura dată când a amintit despre mine Nicolae Manolescu, după câte ştiu, a fost într-un editorial din România literară, unde a considerat drept continuatori ai lui Slavici pe Sorin Titel şi pe mine. Nu numai că n-am crâcnit, dar am şi scris o prefaţă la un volum de Slavici pentru „Biblioteca pentru Toţi”. Şi asta pentru cel ce „În pseudo-studiul său social (Ioan Slavici <Soll> şi <Haben>, Cestiunea Ovreilor în România, Bucureşti, 1878), denunţă invazia evreiască criticând caracterul corupt el evreilor care constituie o <maladie socială>… Din cauza lor, răul din ţară creşte pe zi ce trece. Soluţia ar fi să-i expulzezi, dar, constată el, nimeni n-ar vrea să-i primească: <Nu ne rămâne decât să închidem, la un semnal, graniţele, să-i strângem de gât, să-i aruncăm în Dunărea până la unul, pentru ca să nu rămână nici sămânţă de ei!>”². Iată o sugestie mai economică a „soluţiei finale” aplicate de Hitler. O anticipare sinistră. Mi-a fost imposibil să găsesc în biblioteci şi librării „Soll” şi „Haben”, Cestiunea Ovreilor în România, ci doar binecunoscuta şi atât de des pomenită amintire a scriitorului, după care mama l-a învăţat de mic la Şiria să-i salute pe români cu „Bună ziua!”, pe unguri cu „Jo Napot!” şi pe nemţi cu „Guten Tag!”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.