Problema (41)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. *

Acestea fiind zise, poate că se vor mai atenua cu timpul cele trei tare tocmai amintite, mai ales dacă lumea va merge în direcţia bună, iar România să devină cu adevărat ţara visată. Nu pot decât să sper. Şi, atunci, de ce să plec?

Un candidat la nişte alegeri prezidenţiale de prin anii 90, a spus un lucru extrem de corect: „Ne tot plângem că nu se schimbă nimic în România, dar nu este adevărat – cine vizitează ţara o dată la trei-patru ani, vede modificările. Doar că este la fel cu situaţia unui elev de şaisprezece ani care trece în clasa a doua primară.” Şi, aş adăuga, la fel ca la autostrăzile unde, după ani de amânări, se taie panglica, deşi, deocamdată nu duc nicăieri. Poate n-o să fie nevoie de alte decenii pentru ca să putem trece şi în clasa a III-a.

Da, sunt convins că fără aceste trei tare, în România s-ar putea trăi excelent. Chiar şi eu, Gheorghe Schwartz, evreu om problemă. Sau măcar cei ce vor veni după mine.

Eu am rămas şi fiindcă nu sunt adeptul teoriilor „cum ar fi fost dacă…”. Îmi pare bine că am rămas. Însă în nici un caz nu-mi arog dreptul de a-i învinui pe cei ce au plecat.

22. Înainte de a încheia aceste rânduri, trebuie remarcat – cu toate recrudescenţa (periodică!) a antisemitismului -, că există totuşi raze de speranţă că această maladie se va atenua. Andrei Marga oferă mai multe citate din spusele unor oameni importanţi ai lumii moderne care întăresc aceste nădejdi¹. Iată doar câteva:

„[…] iar cine îl întâlneşte pe Iisus Hristos întâlneşte iudaismul.” (Episcopatul German, 1980)

„Voi sunteţi fraţii noştri de predilecţie şi, într-un anumit sens, se poate spune că voi sunteţi fraţii noştri mai mari.” (Ioan Paul al II-lea, 1986)

„În vreme ce Părinţii Bisericii au scris Tractatus contra Judaeos, mulţi dintre teologii moderni de astăzi scriu Tractatus de Judaeos, în sensul de Tractatus pro Judaeos. De-a lungul a aproape două milenii creştinii au căutat să caracterizeze iudaismul ca o religie depăşită sau, în cel mai bun caz, ca o religie care a pregătit calea pentru creştinism şi devine completă în creştinism. Astăzi noi suntem conştienţi de legământul nerevocat al lui Dumnezeu cu poporul său şi de semnificaţia salvifică permanentă şi actuală a religiei iudaice pentru credincioşii săi.” (Cardinal Walter Kasper, 2001)

Andrei Marga sintetizează: „trei au fost pragurile de natura viziunii în raport cu care, oarecum inevitabil, gândim astăzi societăţile moderne: am în vedere conceptul lui Rousseau al emancipării cetăţeneşti², distincţiile făcute în Germania, în cadrul dezbaterii privind emanciparea evreilor, între apropiere (Annährung), adaptare (Anpassung), împărtăşirea cetăţeniei (Anbürgerung), identificare (Identifizierung), integrare (Einglie­de­rung), fuziune (Verschmelzung), disoluţie (Auflösung) sau asimilare³ şi, mai târziu, disimilare, şi distincţia propusă de Marx între emanciparea politică, emanciparea religioasă şi emanciparea umană⁴. Tocmai în registrul acestor conceptualizări s-a mişcat dezbaterea europeană. Hegel a introdus în discuţie alienarea sau înstrăinarea (Entäu­sser­ung)⁵, iar Marx a tematizat fetişismul mărfii⁶, pentru ca, ulterior, Lukacs să exploreze reificarea⁷. Marcuse a vorbit de „reificarea universală”⁸. Habermas a încheiat acest capitol, în care gândirea europeană explorează scăparea de sub controlul oamenilor a societăţii în care trăiesc, aducând întreaga discuţie pe o linie de gândire neoclasică, deschisă de Hannah Arendt⁹, în orizontul comunicării nedistorsionate¹⁰. Să sesizăm emer­genţa istorică a conceptelor emancipării, asimilării, disimilării, captându-le în acest fel sensul. Dezbaterea asupra emancipării şi-a avut punctul de plecare în opera lui Spinoza. În Tratatul teologico-politic (1665-1667) s-a pus problema statului modern detaşându-l de legitimările tradiţionale prin tablouri religioase ale lumii.

Scriind cartea Eichmann la Ierusalim, Hannah Arendt a fixat în termeni o altă experienţă: cea a „banalităţii” persoanei criminalilor precum Eichmann, a lipsei lor de imaginaţie şi gândire, a absenţei vreunei îndoieli semnificative şi a lipsei unui dialog relevant cu sine însuşi. Până şi comportamentul acestuia pe eşafod a denotat că nu-şi dădea seama că participă la propria execuţie. Hannah Arendt a tras, şi pe această bază, concluzia că numai o anumită configurare a vieţii interioare – dialogul interior, evaluarea proprie, recunoaşterea faptelor şi asumarea răspunderii – împiedică alunecarea în totalitarism sau în primejdii similare.

Rămâne întrebarea dacă omenirea – deşi întotdeauna au fost şi oameni cu mintea limpede – n-a izbutit să înveţe din propriile greşeli din istorie, va face măcar în viitor pasul spre normalitate?”

23. „În epoca în care trăim, mai mult decât oricând, recursul la istorie reclamă, dincolo de sistematizarea şi valorizarea seriilor de date acumulate în arhive sau în scrierile cu caracter istoriografic, un apel la memoria colectivă. […] Dacă relatarea istoricului en titre tinde să pună în vedere cauzalităţi ascunse şi sensuri indescifrabile subiecţilor anonimi ai istoriei de odinioară, memoria colectivă a posterităţii se învredniceşte să redea faptelor şi evenimentelor, clasate cu ajutorul elementelor istoriografiei, semnificaţia pierdută a acelei stări efectiv trăite, sublimate şi încorporate în conştiinţa generaţiilor următoare.¹¹”

În concluzie – deşi sunt conştient că orice concluzie la această temă are o viaţă scurtă -, revin la ceea ce am scris la început: se repetă adesea că evreii fac prea multă vorbire despre suferinţele lor, despre Holocaust şi despre antisemitism în general, lucru ce nu face decât să se întoarcă împotriva lor, obosind şi enervând. Rândurile de faţă nu se doresc decât să-mi limpezească cât de cât unde trebuie să se situeze – fizic şi sufleteşte – evreul în vremurile noastre.

„În fine, oricum am defini timpul actual şi civilizaţia noastră, munca omenească are mereu o dublă deschidere: spre binefacere şi prosperitate sau spre distrugere şi autodistrugere. Acum aproape opt decenii, când Henri Bergson¹² intuia că urmează <patologii ale raţiunii> şi, de asemenea, sesiza o diminuare a sentimentului religios în societatea mecanicizată – el avea încredere într-o victorie a moralei deschise, cea adusă în istorie de iudaism şi creştinism. Din păcate, s-a înţeles târziu, numai după catastrofa războiului şi a Holocaustului nazist asupra Poporului lui Israel (să nu uităm cinismul criminal al inscripţiei de la Auschwitz, <Arbeit Macht Frei>), că responsabilitatea faţă de umanitatea prezentă şi faţă de generaţiile viitoare, reprezintă o muncă infinită a omenirii însăşi. O muncă a gândirii şi a acţiunii menite să salveze planeta noastră refractară, veşnic vulnerabilă în faţa pericolelor şi să o facă aptă, compatibilă cu funcţiunea esenţială a universului – aceea de-a făuri zei”¹³.

Concluzie? Încheiere? Deocamdată, o încheiere nu se întrevede.

Un lucru este sigur: cartea aceasta – ca şi subiectul acesta – este fără sfârşit.

Doar astăzi, 24 aprilie 2018, când vreau să pun punct acestor însemnări¹⁴, iată ce am găsit într-o singură ediţie a unui cotidian (Adevărul): „Cine a fost părintele antisemitismului în România. Visa la deportarea evreilor în Madagascar, dar era foarte politicos cu ei când se întâlneau faţă în faţă. Toate scrierile profesorului [A.C. – nota mea, Gh. Sch.] Cuza erau, nu o dată citite, ci de trei patru ori citite şi studiate. În special cursurile sale de economie politică ce tratau, de la înălţimea catedrei, în chip strălucit, chestiunea jidănească, chemând pe români la înţelegerea celei mai grave probleme prezente a lor, ne-au fost călăuză în fiecare moment în sforţările pentru cunoaşterea ei”, scria Corneliu Zelea Codreanu în Pentru legionari. De altfel tânărul Codreanu a fost un veritabil ambasador al naţionaliştilor studenţimii ieşene care au militat la Cluj pentru numerus clausus. Mai mult decât atât, A.C. Cuza a arborat pentru prima dată zvastica în România. Mai precis pe steagurile LANC apăruse în perioada interbelică, simbolul nazismului german.” (Cosmin Pătraşcu Zamfirache)

Sau, tot azi:

“Neo-naziştii participă la un festival rock la graniţa cu Polonia pentru a marca ziua naşterii lui Adolf Hitler.

Câteva sute de neo-nazişti s-au adunat în estul Germaniei pentru un festival rock organizat de extrema dreaptă. Evenimentul a început vineri, când s-au împlinit 129 de ani de la naşterea lui Adolf Hitler, în timp ce numeroşi oameni din zonă au luat poziţie împotriva lor şi participă la un festival al păcii.” (cf. News.ro)

Sau, tot azi:

“Dirijorul Daniel Barenboim, director muzical al uneia dintre cele mai mari opere din Berlin, a anunţat luni că înapoiază premiile muzicale obţinute în Germania, după ce rapperi ale căror texte au fost catalogate antisemite au fost recompensaţi cu distincţii similare, relatează AFP.” (cf. News.ro.)

Sunt convins că, încă înainte de a fi tipărită această carte, o să-mi vină în faţă alte şi alte lucruri pe care ar fi trebuit să le consemnez: subiectul este imens, oferind noi informaţii, scoţând la iveală momente uitate, iscând vechi polemici, ca şi polemici inedite. Deseori supărător de redundante. Cum redundantă este obsesia omului problemă în marşul său spre orizontul pe care-l poţi zări, dar niciodată atinge.

Povestea merge mai departe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.