PROCESUL O dramă evreiască (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

12.

(A doua parte a lui 1895)

În același interior de biserică, seara târziu, madame Bastian, servitoarea de la Ambasada Germaniei la Paris, se roagă profund. Când iese. uită un pachețel pe bancă. Maiorul Henry, în civil, îngenunchează în același loc și, după ce se roagă, pleacă luând pachețelul cu el.

Deținutul Dreyfus este bolnav. Medicul îi prescrie 40 grame de chinină pe zi. Asta e bine: cel puțin pe timpul scurtei vizite, are voie să vorbească și el cu cineva. Când vorbește, tușește de mai multe ori și nu-și găsește registrul normal al vocii. Temperatura mare îl face să trăiască de parcă s-ar afla tot timpul în vis. Când încearcă să-și facă o farfurie dintr-o bucată de tablă găsită de predecesorul său, se taie la deget. Când încearcă si și facă o farfurie dintr-o cutie de conserve, se taie din nou.

Doctorului încearcă să-i spună vechiul păs:

„Cum este posibil ca la sfârșitul secolului al XIX-lea, la peste o sută de ani de la căderea Bastiliei și la patru sute de ani de când Shakespeare își scria opera, un ofițer francez nevinovat să fie supus la asemenea umilințe?” El i-a scris și președintelui republicii, și ministrului de război. (Care, între timp, a fost schimbat din nou, însă asta Dreyfus n-are de unde s-o știe.) „Cum este posibil?”

„40 grame pe zi, repetă medicul și iese”.

Nu, nici cu medicul n-a reușit să vorbească, a reușit, cel mult, să-și dezmorțească pentru o clipă coardele vocale. Și, ceea ce e mai grav, se sperie el, este că a făcut o gafa inadmisibilă, a pomenit de Shakespeare, care, se știe, n-a fost prea favorabil imaginii Franței. El s-a străduit să nu pomenească Doamne ferește! S- de Goethe sau de Bach, autori germani, dar i-a ieșit porumbelul pe gură. Pentru mult mai puțin i-a fost oprită corespondența cu familia. (Ceea ce nu era adevărat: pur și simplu ministrul de război din țară și-a adus aminte de el și a dat dispoziție ca prizonierul să fie ținut într-o izolare totală. Comandantul local a interpretat în felul lui indicația. Dar nici asta Dreyfus n-avea de unde s-o știe, el făcându-și, în continuare, reproșul pentru un gest de nimeni recepționat.) Faptul că nu știe în ce stadiu se află demersurile familiei pentru revizuirea procesului îi dă posibilitatea să viseze.

Zăcând cuprins de febră, totul devine posibil: între două crize de disperare, între două coșmaruri, apar și visele de eliberare foarte apropiată. Sau între două scene despre „cum va fi după ce va fi reabilitat”, apare câte un coșmar ce-l aduce și mai aproape de disperare. Dreyfus stă și își aduce aminte. Aceasta este una dintre îndeletnicirile cele mai periculoase pentru un deținut: uneori, dorul devine insuportabil întrucât alternativele deschid vechile răni și nasc suferințe. Acum, Dreyfus începe să învețe să-și ordoneze amintirile în funcție de subiecte neutre: de pildă, ce reprezintă, oare, tabloul acela de pe peretele din sufrageria îndepărtată, pe care-l îndrepta aproape în fiecare dimineață la dejun? Până și în vis îi apare tot mai aproape scena aceea, dar chiar și în vis lumina cade prost și imaginea nu poate fi deslușită. La început, nu-i vine nici lui să creadă – ani de zile a îndreptat tabloul acela și uite că i-a uitat conținutul!

Domnul Löbl se întâlnește tot mai des cu ofițerul francez de origine habsburgică (?). Pe cartea de vizită, sub o stemă impresionantă, stă scris: „Contele Marie-Charles Ferdinand Walsin-Esterhazy, maior, comandant de batalion”. Domnul Löbl admiră foarte des cartea de vizită, care s-a uzat. Pretextând că a pierdut-o, domnul Löbl i-a cerut contelui încă o carte de vizită. Pe aceasta o ține cu sfințenie acasă, în timp ce pe cealaltă o folosește în cele mai diferite prilejuri. De pildă, la cafenea: când intră, obișnuiește să-i arate unui chelner micul dreptunghi de carton și-l întreabă, țuguindu-și buzele, dacă respectivul domn conte îl așteaptă de mult. De fiecare dată, chelnerul ia cartea de vizită, o studiază cu respect și răspunde că regretă, dar domnul conte n-a venit încă, însă e sigur că nu va mai întârzia mult.

Cu cartea de vizită a lui Esterhazy în mână, domnul Löbl se plimbă prin livada părintească, la vreo cincizeci de kilometri de Paris. Bătrâna doamnă Löbl mănâncă mere de pe jos, mere stricate. „Cineva trebuie să le mănânce și pe astea…” „Dar când o să mănânci și tu un fruct sănătos din propria ta livadă?” „Când n-o să mai fie mere stricate”. „Ți-am spus că întotdeauna o să mai fie și mere stricate!” „Sunt merele noastre și-ți repet că nu pot să văd cum sunt aruncate la gunoi!”

Pe domnul Löbl îl enervează mereu această teorie, totuși deschide iar și iar discuția, fiind sigur de la început că va primi de fiecare dată același răspuns.

Ca să-și uite necazul, dar și fiindcă îi face o evidentă plăcere, domnul Löbl îi explică mamei sale despre filonul de aur găsit în persoana contelui Marie-Charles Ferdinand Walsin-Esterhazy.

„Ăsta, îi spune, lovind cu unghia frumos tăiată, însă îngălbenită de nicotină, în cartea de vizită foarte șifonată, ăsta este drumul ce ne va duce la reabilitarea bietului Gustave!”

Maică-sa îl privește cu dragoste:

„Tu ești singurul care nu l-a uitat pe fratele tău!” Bătrâna doamnă Löbl nu se dă în vânt după fosta ei noră.

„Nici tu!”

„Bineînțeles! Ce vorbă?!”și mama își sărută înduioșată feciorul. Acesta lăcrimează, pe furiș, de emoție, însă și de mulțumire că a reușit să găsească o relație atât de importantă. „Mi-e foarte dor de Gustave, recunoaște mama. Am fost iarăși la madame Godard,”

„Și?”

„Toate spiritele invocate s-au prezentat. Doar Gustave nu…” „Gustave n-a fost niciodată prea vorbăreț, o liniștește Oscar. Poate data viitoare…”

Casele familiilor Dreyfus și Hadamard sunt tot timpul supravegheate. Chiar și vila din Saint Cloud, unde s-a refugiat Lucie împreună cu copiii este împânzită de vecini dubioși. Domnii mustăcioși și corect îmbrăcați își pierd vremea ba la cafeneaua de peste drum, ba în câte o birjă cu coviltirul tras. Lumea trece nepăsătoare pe stradă. Afară e cald, însă nu atât de cald ca în Guyana. Lucie Dreyfus nu-și face vânt cu evantaiul: „Dacă Alfred poate suporta căldurile acelea infernale, trebuie să pot să rezist și eu la un aer de vară târzie pariziană.” Lucie stă la o masă în plin soare și scrie scrisori: prim-ministrului îi scrie a noua oară, cerându-i ca soția să poată să împartă cu soțul și neplăcerile deportării. „…Și la evrei, ca și la creștini — care de la evrei au preluat și aceasta, ca și multe altele la momentul sfânt al căsătoriei, bărbatul și femeia își jură unul altuia și lui Dumnezeu că nu se vor despărți până ce moartea nu-l va lua pe unul dintre ei. Eu și soțul meu, căpitanul Dreyfus, ne-am jurat să murim împreună. Vă rog, deci, să ne permiteți să ne ținem jurământul față de Dumnezeu, care este unul singur!…” Este a noua oară că îi scrie  prim-ministrului, dar nu a primit niciodată vreun răspuns. (Singurul răspuns l-a primit la prima ei scrisoare adresată ministrului justiției: „Pedeapsa se referă numai la Alfred Dreyfus și nu la familia sa, iar această pedeapsă prevede o recluziune totală. Dacă doamna Dreyfus și-ar urma soțul, pedeapsa n-ar fi executată în spiritul și în litera sentinței.”)

Pe patul lui, Dreyfus visează figuri șterse de militari. îl obsedează imaginea tabloului din scena cu dejunul, o visează constant, parcă imaginea devine tot mai clară, însă nu încă suficient pentru a o putea desluși. Temperatura îi mărește confuzia. Sunt momente când visele i se întretaie cu realitatea. De pildă, Henry, pe care nu-l cunoaște, dă mai departe pachețelul primit de la doamna Bastian. Ar fi imposibil să recunoști partea de amintire, de partea de imaginație și de cea de realitate paralelă din delirul nocturn al prizonierului. La mii și mii de kilometri depărtare, din pachețelul doamnei Bastian provin petice de hârtie care, legate între ele, au un bilet cu un scris identic cu cel ce l-a incriminat pe Dreyfus. Ambele documente vin din coșul de gunoi al atașatului militar german la Paris, locotenent-colonelul von Schwartzkoppen. Un alt ofițer superior, de asemenea necunoscut de Dreyfus, locotenent-colonelul Picquart, urmașul lui Sandherr la conducerea Serviciului statistic, își alertează superiorii. Dar, între timp, arată fotocopii ale noului document reconstituit unor ofițeri implicați în anchetarea lui Dreyfus. Du Paty vorbește despre perfidia «Sindicatului evreiesc». Bertillon se încăpățânează să creadă că Dreyfus a scris și al doilea bilet, chiar dacă acest lucru n-ar fi fizic posibil. Grafologul pretinde că el „poate determina cu precizie de sută la sută exactitate doar scrisurile, nu și circumstanțele. Acestea reprezintă treaba detectivilor.” Generalul Boisdeffre, șeful Marelui Stat Major și protectorul lui Picquart, cere prudență, generalul Billot, actualul ministru de război, are cu totul alte probleme, mult mai presante (nici domnul Löbl n-a reușit încă să ajungă în audiență la el), iar generalul Gonse, șeful direct al lui Picquart, agită Libre Parole  în mână și îi cere șefului Serviciului statistic mult spirit de discernământ și categorica disjuncție a noului caz de afacerea Dreyfus. Dosarul Dreyfus este un dosar clasat.

Nu, nici măcar faptul că prizonierul se află la loc sigur pe Insula Diavolului nu-l scutește de acuzația certă că ar fi sens și cel de al doilea document. Putea să-l fi întocmit înainte. Sau putea să fi plănuit și altceva. Când ai dubii, nu te pronunți. Generalii nu se pronunță.

Între timp, în ceața din capul deținutului de pe Insula Diavolului apare tot mai evident chipul lui Esterhazy. Nici despre el, Dreyfus nu știe că ar exista. Însă Esterhazy apare pe lista suspecților lui Picquart și birja cu coviltirul veșnic ridicat se muta din fața casei lui Dreyfus în Rue de Douai, unde Esterhazy s-a mutat împreună cu metresa sa. (Nici adevărata sa adresă, cea din Rue de la Bienfaisance nu rămâne nesupravegheată.) Pentru Lucie, faptul nu prezintă importanță: ea nu știe nici de ce a fost birja până acum în fața casei ei, nici de ce a dispărut ea atât de brusc. Lucie se auto chinuie și născocește tot felul de suplicii pentru a nu se simți mai bine decât Alfred.

Iar despre comisarul Desvemine chiar că nu știu nimic, nici Alfred, nici Lucie, nici măcar generalii șefi ai lui Picquart. Dreyfus nici măcar nu-l visează. Desvemine, cel ce mută birja dintr-un loc într-altul, nu e cunoscut de nimeni.

Von Schwartzkoppen este vădit prost dispus: el ar fi vrut să plece în concediu, dar ambasadorul se încăpățânează și-l roagă să mai amâne.

„Situația politică e proastă, dar nu chiar într-atât încât să nu mă pot duce la Carlsbad” i se plânge el lui Panizzardi.

„Da, face atașatul militar italian, dacă va cădea și acest guvern, nu se știe cine va veni. În asta constă totul!”

„Nimic nu merge normal. Acum până și individul acela, care îmi aducea în plină uniformă materiale, până și ăla începe să mă bâzâie. Nici mai  mult, nici mai puțin, vrea să mergem împreună la băi.”

„Tipul e sau nebun sau provocator. Trebuie să ai grijă! Poate e într-adevăr mai bine să amâni plecarea…”

„Mai bine sau mai rău, tot n-am de ales.”

Iar domnul Löbl, stând la o masă în sala mare, la doi pași de loja de unde vin șușotelile diplomaților, se tot uită la cartea de vizită mototolită a contelui, făcând diferite planuri cum să intre în legătură cu atașații militari. Aflase de la Esterhazy cine sunt cei doi și, de atunci, dorește nespus să se folosească de aceste relații posibile: dacă bietul Gustave nu poate fi reabilitat nici post-mortem pe calea legală într-o Franță ostilă adevărului, atunci să iasă „din partea mea” un scandal internațional! Adevărul e că domnul Löbl ar fi încântat să stea de vorbă cu doi „diplomați atât de importanți” acasă, la masă, ar avea într-adevăr ce povesti.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.