PROCESUL O dramă evreiască (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996

 

13.

(Deja – sau încă -1896)

 

Mathieu se afla între ciocan și nicovală: pe de o parte, Lucie, mereu surescitată, nu-l slăbea să întreprindă ceva, orice, numai ca Alfred, să nu intre într-o uitare completă, pe de altă parte, Démangé pretindea chiar contrariul: pentru ca șansele de reușită să devină cât de cât palpabile, trebuie să dispară prejudecățile populației ațâțate de publicațiile antisemite.

Lucie raționează în felul ei, așa cum procedează întotdeauna: o vreme refuză să-și mai vadă copiii, întrucât această fericire îi este interzisa soțului ei. Pe urmă, trebuie să se lase convinsă că nu face decât să traumatizeze în mod inutil și pe cei mici, cărora, din contra, trebuie să le dea căldura dublă, ca din partea ambilor părinți. La fel și cu credința că „Alfred n-are voie să intre în uitare”. Ea își imaginează că Dreyfus, de pe insula lui, ar avea vreo posibilitate de a afla dacă e sau nu uitat și, dacă nu-i mai apare numele în ziare, să creadă că e trădat. Acesta din urmă este lucrul pe care vrea Lucie cel mai mult să-l împiedice.

Mathieu trebuie să întreprindă ceva, pleacă la Londra angajează un detectiv și, până la urmă, se pomenește că într-un ziar englez apare știrea că osânditul Dreyfus ar fi evadat de pe Insula Diavolului. Numele căpitanului vasului, al ziarului de la care a fost preluată știrea, faptul că soția s-ar afla împreună cu fugarul, toate sunt pure invenții. Dar presa pariziană folosește pentru câteva zile „senzația”. În afara câștigurilor realizate de pe urma tirajelor speciale, singurul efect este că domnul André Lebon, ministrul coloniilor, dă dispoziție ca deținutul Dreyfus să fie și mai atent supravegheat. Astfel încât între celulă și mare sunt ridicate două rânduri de ziduri de doi metri și jumătate înălțime – Dreyfus nu mai are voie să vadă marea. Lucie și-a atins scopul: deținutul nu este uitat. Doar că soțul ei, deținutul, nu poate face nici de data aceasta vreo legătură logică între noile suferințe la care este supus și comportarea sa. El visează și pe mai departe la o contactare cu (fostul) ministru de război, neștiind că tocmai acela l-a înfundat mai adânc în coșmar. Însă, oricum, gândurile deținutului Dreyfus A., strivite între lipsa de informații și veșnica-i febră mare, ajung la concluzii bazate pe o logică ieșită de sub control. Câteva zile după ce a reușit să-și confecționeze o farfurie dintr-o bucată de tablă, se simte de-a dreptul mulțumit. Dacă a izbutit, cu unelte primitive, să realizeze acel obiect – o mică operă de artă cu modele bătute în relief -, atunci înseamnă că și revizuirea procesului este aproape.

 

Lucie este mereu în priză, dar nu poate ține minte atâtea nume. De când a început nenorocirea, în jurul ei se înghesuie, pe toate canalele, mii de nume. Cum să le memorezi pe toate? însă, în viață, lucrurile sunt și mai complicate: alături de realitatea în care trăiește un om – realitate pe care acesta se iluzionează că o poate cât de cât controla – se mai desfășoară și alte realității paralele, câteva impenetrabile unele față de celelalte. Iar în ceruri și sub pământ se află niște elemente ciudate, cu o altă logică, influențând și ele soarta noastră. Chiar dacă faci abstracție de ele, acele lumi paralele continuă să existe. În vreme ce Mathieu își bate capul să găsească iar ceva ce ar mai putea clinti din loc căruța atât de .împotmolită a situației fratelui său, locotenent-colonelul Picquart, șeful Serviciului statistic, tot mai sigur de conexiunea dintre cazurile Dreyfus și Esterhazy, încearcă zadarnic să-și convingă superiorii de realitatea lucrurilor. O vreme, generalul Gonse, șeful lui direct, se află ba în concedii, ba în călătorii de inspecție. În toata perioada aceasta, ei refuză să discute un lucru atât de important ca dosarul Esterhazy prin poștă. Revenit la Paris, mai amână o vreme o întâlnire cu Picquart. Acesta la rândul lui, n-are de unde să știe că, între timp, iubitul lui protector, împreună cu generalul Boisdeffre, șeful Marelui Stat Major, încearcă să-l mute din fruntea biroului de contrainformații, la fel cum n-are de unde să știe că generalul Billot, ministrul de război în funcțiune și fostul său profesor la Academia Militară, îi protejează în continuare. Încă!

„Dar nu înțelegeți că toate indiciile duc la convingerea că Esterhazy este adevăratul vinovat?” îl întreabă pentru a o suta oară Picquart pe Gonse.

„Convingerea de vinovăție este apanajul tribunalului, îl corectează generalul. Până atunci există prezumția de nevinovăție.”

„De acord, însă nu putem să lăsăm un om să putrezească pe Insula Diavolului și pe adevăratul vinovat să-l admirăm cum se plimbă pe stradă mereu ornat cu toate decorațiile sale!”

„Cele două cazuri trebuie tratate, dragă Picquart, total separat!”

„Domnule general, am studiat viața acelui maior Esterhazy: este o rușine pentru armată!”

„Dacă este într-adevăr vinovat, trebuie înlăturat! Deocamdată, însă, mai există prezumția de nevinovăție! Să nu uiți asta niciodată!”

„Și Dreyfus?”

„Dreyfus? Nu mai există un caz Dreyfus!” „Dar dovezile noastre?”

„Ceea ce știm noi reprezintă secret de stat!” Este evident: șefii nu vor să-i dea drumul lui Dreyfus, chiar știind că acesta este nevinovat. (Dar au știut-o și înainte de condamnare?) Și este la fel de evident că Picquart a fost cumpărat de „Sindicatul evreiesc”.

„Unde ai fost dumneata, dragă Picquart, când s-a judecat afacerea Dreyfus?”

„Atunci n-aveam de unde să știu toate astea!” „Și ți s-a părut ceva ilegal?”

„Trebuie să repet că atunci nu știam…”

„Și?”

„Necunoscând…”

„Da sau nu?”

„Nu.”

„Atunci așa rămâne!”

„Dar eu nu pot să mă prefac să nu știu ceea ce

știu!”

(Acesta este un moment când și pentru Picquart se deschide un canal paralel, despre care el nu va afla niciodată. Sau, cel puțin, nu va afla când s-a declanșat această a doua realitate. Răspunsul este: în această clipă! Răspunsul la ce? Nu există întrebare. Deocamdată. Mai târziu nu va mai fi la îndemână răspunsul…)

„Dar dacă află familia Dreyfus? Dacă pornesc ei atacul și nu noi? Vă dați seama…?”

„Ei nu trebuie să afle!”

 

Cât de rar hotărâm! Dacă Mercier n-ar fi fost atât de grăbit să-l inculpe pe Dreyfus în virtutea unor probe pe care abia spera să le obțină, procesul acela odios n-ar fi avut loc. Tot ce a urmat s-a dezvoltat pe baza acelei hotărâri preconcepute. Picquart intuiește ceva din toate astea, dar întrevederea cu generalul a luat sfârșit. Drept consecință, pe un alt canal secret, paralel, însă necunoscut decât de cei ce-l calcă, du Paty îi declară unui ziarist de la Eclair că judecătorilor li s-a înmânat într-adevăr un dosar secret în cazul Dreyfus, adăugând, însă, de la sine că în acel dosar s-ar fi aflat și o piesă ce ar fi conținut numele trădătorului în întregime. Articolul rezultat naște noi bifurcații în labirint: pe de o parte, Démangé se hotărăște – în fine! – să reacționeze și întocmește în numele lui Lucie o cerere de revizuire a procesului pentru o evidentă eroare de procedură. Vicierea procedurii este evidentă într-adevăr și cererea este susținută și în parlament. Dar această galerie a labirintului se dovedește a fi foarte scurtă: după luni de tăcere, urmează un răspuns negativ, răspuns ce n-a fost justificat în nici un fel. Pe de altă parte…

 

Pe de altă parte… Pe de altă parte, în clipa când a afirmat în fața lui Gonse că „Eu nu pot să mă prefac să nu știu ceea ce știu”, Picquart deschide o nouă ramificație a mersului lucrurilor. Generalii Gonse și Boisdeffre vor acum să-l elimine pe „vândutul evreilor”. Doar Billot nu este încă destul de convins. Așa că vechea noastră cunoștință, comisarul Desvemine, ia birja din fața casei iubitei lui Esterhazy și o mută în apropierea locuinței lui Picquart. Esterhazy habar n-are că a fost supravegheat și că acum nu mai este. Cu atât mai puțin știe cine a ordonat filajul. Pentru că dacă ar știi acest lucru, ar sesiza un lung șir de oameni care filează și sunt filați la rândul lor. Picquart, de exemplu: el l-a urmărit pe Esterhazy și este urmărit. Poate că, până la urmă, dacă am avea o perspectivă destul de largă, am da de un cerc al cărui început și al cărui sfârșit n-ar putea fi sesizat niciodată, fiecare individ urmărindu-l pe cel de dinaintea lui și fiind urmărit de cel ce-l urmează. Desenul ar semăna cu drumul deținuților din curtea închisorii. Doar că, îndeobște, noi nu vedem decât un segment de cerc, având în câmpul nostru ocular doar câțiva urmăriți și câțiva urmăritori. În felul acesta apare pe tapet și prietenia lui Picquart cu Louis Leblois, prietenie mai mult decât compromițătoare. Și tot astfel se naște proaspăta plastografie a lui Henry. Bietul maior lucrează o noapte întreagă alături de soția lui spre a putea realiza noua capodoperă: o scrisoare a lui Panizzardi către von Schwartzkoppen în care atașatul militar italian îl sfătuiește – fără a-și lua nici o măsură de prevedere! – pe colegul său german să tăgăduiască orice relație cu Dreyfus. Asta este o probă, mai ales că totul pare astfel făcut încât Picquart să pară la curent cu lucrurile respective. Dar Picquart este un vândut, deci el a fost cumpărat de evrei, deci el trebuie să fie înlăturat, însă nu brusc, ci pas cu pas. Așa că este trimis, fără nici un preaviz, în garnizoanele din est. Și Picquart, disciplinat, pleacă la început să inspecteze grave probleme la Chalon, apoi la Besançon, în continuare la Dijon, Grenoble, Chambéry, Nice – Marseille. Gravele probleme nu se mai termină. La Marseille dă cu nasul de mare.

Nici Henry nu stă de pomană și mai falsifică o scrisoare: de data asta, „Sindicatul evreiesc” însuși regretă îndepărtarea lui Picquart. Quod erat demonstrandum! În fața „vândutului” se deschide Africa și perspectiva unei morți glorioase în cinstea Franței și a eroului însuși. Africa este foarte nesigură. Și Picquart, disciplinat, își urmează drumul. Va trebui să mai treacă o vreme până să înțeleagă și el că pășește pe o altă cale decât pe cea de până atunci. Dar va veni și acel moment – când va înțelege.