PROCESUL O dramă evreiască (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

Clanul Dreyfus habar n-are de furtuna ce s-a stârnit din nou; nici Alfred, nici Mathieu, nici Lucy, nici Démangé nu știu nimic. Și nici Esterhazy. Cei ce au stârnit praful nu știu ce știe Scheurer-Kestner. Iar acesta nu poate vorbi. Pentru că nici Leblois nu poate vorbi. Pentru că nici Picquart nu poate vorbi. Pe de altă parte, din păcate, nici von Schwartzkoppen nu poate vorbi.

Iar Alfred, la închisoare, face planuri fantastice, născute din amintiri reale și din monștrii zămisliți de febră. Disperarea lui n-ar fi mai mică dacă ar fi la curent cu realitatea, nici ea mai puțin fantastică. Pentru că nu se întâmplă nimic și pentru că tot ce se întâmplă totuși e secret sau ar trebui să fie secret, Dreyfus este tentat tot mai des să se sinucidă. Nici măcar nu știe dacă nu s-a sinucis deja: coșmarurile, halucinațiile, visele și realitatea se întrepătrund. Vechile repere au dispărut. Altele n-au apărut în loc. Și aproape trei ani de detenție au gust de leșie. în Hades, a citit de mult Alfred, e întuneric și cenușă. Pe Insula Diavolului e un soare ce arde totul.

Un alt prim-ministru în luxosul cabinet.

Se tot joacă învârtind butoanele sertarelor, deschide ascunzători, scoate de te miri unde tot felul de hârtii împăturite. Totuși, personajul nu pare la fel de încântat de distracția asta ca și predecesorii săi. Șeful de cabinet – care a văzut multe – îl privește cu curiozitate.

„Dumneata poți să-mi explici de unde și de ce mai apar din toate aceste cotloane atâtea afaceri vechi?”

„Încăperea aceasta își are tainele ei, ce nu trebuie cunoscute decât de către titular.”

„Afară cu asta! Afacerea… Asta-i clasată de mult…” Șeful guvernului vrea să arunce hârtia la coș, însă se răzgândește și i-o dă șefului de cabinet. „La arhivă!”

„Îmi permit să vă informez că, de regulă, acestea nu sunt documente pentru arhivă…”

„De ce? Istoria trebuie să înregistreze! Poporul să afle!” primul-ministru și-a cucerit poziția după lungi exerciții oratorice. După ce găsește o alta foaie în burta unei figurine de pe birou și după ce o parcurge, decide: „Clasată! La arhivă!” Primul- ministru adună documentele într-un dosar. Dintr-un alt sertar secret apare un plic „Afacerea Dreyfus A. Ce-i asta?”

„Clasată!” decretează de data asta șeful de cabinet.

„Cât timp mai sunt dubii în presă…”

„Câinii latră, caravana trece…”

„Noi trebuie să avem oricând la îndemână materialul probator. Să știm la orice oră din zi sau din noapte de unde să-l luăm!”

„Desigur, dar…”

„Și… și cu acest locotenent-colonel Picquart… Primul-ministru se încurcă în hârtii. Ce aiureală! Unde am pus-o pe aia cu maiorul Esterhazy? Ar trebui puțină ordine! Aceste hârtii să fie îndosariate toate la un loc!”

„Cazul Dreyfus a fost disjuns în mod expres de celelalte procese, fiind considerat clasat. Aș vrea să mai precizez, dacă-mi permiteți…”

Dar primul-ministru nu-l ascultă și se enervează tot mai tare fiindcă nu găsește o hârtie: „Așa ceva nu există! Nici în ultima mahala nu s-a pomenit așa o dezordine! Parcă am fi într-un cort de circari! Unde am pus hârtia referitoare la maiorul Esterhazy?”

Șeful de cabinet dă neputincios din umeri, dar pe față i se citește o vie satisfacție. La ieșirea din somptuosul birou al șefului său, înaltul funcționar aruncă dosarul cu „actele pentru arhivă” într-un coș cu hârtii.

Parisul seara. Domnul Löbl caută pe cineva. Intră în Hotel Pimodan, unde regăsește o bandă pestriță, tolănită care pe unde. Unii fumează hașiș. Printre aceste figuri exotice, domnul Löbl pare un corp străin. Dar, privind mai atent, nu există nimic străin în acel loc.

Cineva recită o poezie. Domnul Löbl, elegant și politicos, întreabă ceva în șoaptă. se răspunde scurt sau nu i se răspunde deloc. Domnul Löbl mai insistă o vreme, apoi pleacă și intră în cafeneaua Vachette, pe bulevardul Saint Michel, colț cu strada Ecoles. Interiorul pare identic cu cel precedent. Și personajele sunt asemănătoare. (Aceleași?) Excentricitatea le este căutată. Domnul Löbl salută cu formulele lui lungi și distinse, însă nu prea reușește să afle ceea ce-l interesează. Ca și la Hotel Pimodan, și aici cineva recită un poem eroic. Din când în când se aplaudă, dar, în general, în seara aceasta, asistența pare, mai degrabă, apatică. în sfârșit, un individ iese cu domnul Löbl în stradă.

„Nu poate să fie decât la Academia Butoaielor” crede individul.

,Pe strada Saint Jacques? Acolo m-am întâlnit de mai multe ori cu marele inventator Canbel de la Ville Îngan. Suntem în relații foarte cordiale” mai adaugă domnul Löbl.

„Da? Cine-i ăla?”

„A trăit mai multă vreme în Canada. E celebru! Mă mir, zău, că nu…”

„Aveți o garoafa de bousignot.

Domnul Löbl zâmbește măgulit.

„Garoafa mea nu este întotdeauna roșie.”

Totuși, se pare că nici la Academia Butoaielor, domnul Löbl nu-l găsește pe cel pe care-l caută, însă imediat se adună în jurul lui mai mulți artiști. Domnul Löbl le comandă de băut, își aprinde un trabuc, buza superioară îi freamătă ușor.

Se simte fericit.

„Dacă-mi pare rău de ceva, spune, e că o dată cu banditul ăla de Sabis, va muri și Le Chat.”

„Mare brânză! La Chat Noir, spune cineva, nu s-au adunat decât hidrocefali!”

„Hidropați!” îl corectează domnul Löbl. „Nu-i același lucru! Acolo s-au întâlnit oameni importanți: Gabriel Hanotoux, care a ajuns ministru, Felix Decori, secretar general la Elysee, academicianul Maurice Donnay… Cu toți aceștia am stat la aceeași masă, ca și cu dumneavoastră acum…”

„Păi, tocmai asta-i, urlă toți, acolo n-a fost decât o academie de boși! Niște ticăloși!”

„Au fost și oameni foarte importanți, foarte valoroși” insistă domnul Löbl, fumându-și fericit trabucul.

Un individ, cățărat pe un butoi, începe să urle. Se face liniște. Individul trece de la urlete la un fel de recitat de cuvinte fără sens.

„Cine-i ăsta?” întreabă domnul Löbl în șoaptă.

„Ăsta-i poetul Nimeni.”

„Cred că este un poet foarte interesant, admite domnul Löbl. Dar după un timp, întreabă iarăși: Mi s-a părut oare sau a spus ceva despre Dreyfus?”

„El spune despre tot ce există. Este cel mai mare medium din Europa.”

Domnul Löbl dă grav din cap:

„Într-o zi, va trebui să vorbesc neapărat cu el!”

Poetul Nimeni își termină recitalul. Toți rămân într-o reculegere profundă.

Parisul noaptea. Hârtiile aruncate de Mai Marii Zilei revin din coșurile de gunoi în mapele din care au fost eliminate. Mâini misterioase au grijă ca tot ce se aruncă să se întoarcă în sertarele secrete, în arhive și în dosare. Nimeni și nimic nu poate schimba ordinea universală.

16.

(Lunile… sau anii care au urmat?)

Este uimitor câte cunoștințe are domnul Löbl! Fiind tot timpul pe stradă, salutând, atât de politicos, cu formule atât de elegante și atât de lungi, stând de vorbă ba cu unul, ba cu altul, domnul Löbl a ajuns să cunoască o jumătate de Paris. Ajutat de o memorie fenomenală, el este în stare să reconstituie, în gând, tot ce a vorbit cu luni de zile în urmă cu cineva. Cartea de vizită a contelui Esterhazy este un giuvaer de preț în colecția sa de cunoștințe, însă nu singurul. Printre oamenii deosebit de importanți dintre cei foarte importanți, se află deputați, funcționari superiori (chiar și un director ministerial cu care a ajuns să se tutuiască), oameni de artă, oameni de știință, bancheri, comercianți prosperi. Ca să facă impresie, domnul Löbl obișnuiește să se laude la unul dintre domnii deosebit de importanți cu un alt domn deosebit de important. Astfel a ajuns să realizeze diferite relații și relațiilor sale. Pe Esterhazy, de pildă, l-a pus în legătură cu deputatul Jules Rocher, iar acela a încercat să-l convingă pe ministrul de război să-l ia pe maiorul-conte la cartierul general. Dar Billot știa de Esterhazy și l-a refuzat categoric. Domnul Löbl regretă sincer că nu l-a putut ajuta pe bietul conte: maiorul i se tot plânge că va trebui să-și urmeze regimentul în provincie și domnul Löbl își va pierde o relație importantă. Dar să vedem, poate se mai poate aranja ceva.

Aici ar fi, poate, cazul să amintim că numeroasele cunoștințe ale domnului Löbl nu-i servesc acestuia într-un scop anume. Pe domnul Löbl îl mulțumește prezența distinșilor săi convivi: asta îl face și pe el important în proprii săi ochi. însă mai niciodată domnul Löbl n-a încercat să profite în vreun mod concret pentru el însuși de oamenii pe care-i cunoaște. (E adevărat, și ierarhizarea cunoștințelor e în același stil: un proprietar de magazin de mărunțișuri devine în gura domnului Löbl un important angrosist, un grefier de tribunal un important funcționar superior de justiție,. un căpitan e avansat colonel, un poet cu trei poezii publicate devine gloria culturii franceze. Medaliile și titlurile îl fascinează ca pe un copil mic.) Domnului Löbl îi face o deosebită plăcere să se joace cu aceste personaje ca și cu micile figurine din ceară cu care, copil, a reprodus marile bătăii ale lumii trecute și viitoare. Asupra imaginii cunoștințelor sale, domnul Löbl primește puteri de regizor, el născocește relații noi între ele și, de multe ori, ajunge și la rezultate concrete.

Atunci când Esterhazy a ieșit de la familia Hadamard, habar n-a avut că aceasta este atât de îndeaproape înrudită cu „nenorocitul ăla de Dreyfus”. (Deși ar fi trebuit să se gândească – evreii sunt cu toții rude apropiate…) În schimb, domnul Löbl este la curent și cu aceste amănunte. Relația specială cu sora lui Lucie îi dă un elan pe măsură. Ca să-i arate familiei Hadamard de ce este el în stare, a vrut să-l pună în legătură pe Mathieu Dreyfus cu contele Esterhazy. Dar Mathieu este mereu grăbit și nu te ascultă niciodată până la capăt. Nu-i nimic! Domnul Löbl îi trimite o scrisoare asigurându-l că domnul conte, cu care domnul Löbl se află în relații foarte bune („cred că nu este cazul să intru în amănunte”), domnul conte se află în strânsă legătură cu persoane foarte suspuse în armată și în guvern, putând ajuta la redeschiderea procesului domnului căpitan. (Esterhazy însuși, după ce domnul Löbl îl cere cu multe precauții și ocolișuri sprijinul, se amuză copios la gândul că e rugat să intervină tocmai în acest caz. Totuși, ideea nu-i displace și pentru motivul, că, în felul acesta, poate avea mereu o imagine și despre ceea ce se petrece în tabăra adversă.) Doar că Mathieu, mai precaut, cere relații despre contele maior și acestea se dovedesc a fi atât de dezamăgitoare, încât domnul Löbl primește o scrisoare politicoasă de mulțumire și un refuz categoric. Domnul Löbl pune scrisoarea în mapa cu documente „foarte importante” (el nu aruncă nimic, clasează totul, păstrează totul) și se gândește cum să elimine suspiciunile familiei Dreyfus. (Toate ziarele naționaliste scriu pe larg despre încercările disperate — și criminale! — ale „Sindicatului Evreiesc” de a-l elibera pe Dreyfus, dar domnul Löbl, evreu, nu găsește nici o cale de a întâlni acel „Sindicat”.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.