PROCESUL O dramă evreiască (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

22.

(Liniștea dinaintea furtunii – 1898, continuare)

Omul se mișcă prin lume ca un orb-surdo-mut. Dreyfus, în plin proces de apropiere de Dumnezeu (cu care, până atunci, de cele mai multe ori doar se ignorau reciproc, nu se poate abține să nu spere în intervenția salvatoare a unui ministru de război care nu mai este ministru de război și care, cât timp a ocupat această funcție, n-a făcut decât să-l afunde tot mai adânc. Același Dreyfus A., habar neavând de ce se întâmplă în favoarea și ce se întâmplă împotriva cauzei sale în Franța, nu poate ținti decât nădejdi iluzorii din viața iluzorie pe care o duce. Multă vreme, deținutul a compătimit goanga lui că se zbate fără nici o noimă pentru a ajunge dintr-un capăt al mesei în celălalt capăt al ei, străduindu-se din răsputeri să-și atingă scopurile fără rost. Pe urmă, în momentele-i de disperare, deținutul Dreyfus A. a început să se auto compătimească, văzând zilele sale mai lipsite de sens decât cele ale insectei. Dar, dacă lipsa de informații a prizonierului este controlată sever, nici actorii, nici mânuitorii marionetelor, nimeni nu reușește să se miște cât de cât în cunoștință de cauză. Lucy, a cărei singură grijă este ca lumea să nu-l uite pe nefericitul ei bărbat, nu are nici un semn despre nenumăratele lucruri ce se întâmplă (totuși!), parcă la întâmplare și depistabile doar după capriciile hazardului. Ea este doar îngrozită ca nu care cumva, în timp ce ea. admiră freamătul plopilor din grădină sau își face siesta la răcoare, Alfred să nu-și fi pus capăt zilelor exact în clipa când ei îi va veni MAREA IDEE ce-l va aduce acasă, eliberat de suspiciuni și de sentința nedreaptă.

Însă nici domnul Löbl, mai activ ca oricând, după ce s-a fript cu Esterhazy, însă nici el, care se plimbă toată ziua dintr-un loc într-altul, cu floarea la butonieră și cu suspectele cărți ale lui Zola vârâte în câte un ziar îndoit, însă nici el, unul dintre ultimii domni ce se mai distrează cu un cri-cri demodat, însă nici el nu află nimic, dar absolut nimic, despre activitatea atât de bogată din subsolul Afacerii Dreyfus. Și, ceea ce pare și mai puțin probabil, nici măcar marii mânuitori de sfori, miniștrii, parlamentarii, judecătorii, generalii și Serviciul statistic nu sunt mult mai informați.

Adevărul este că întreaga agitație – care se petrece întotdeauna fără oprire și fără un scop depistabil de un muritor — este atât de complexă, încât greutatea nu e s-o sesizezi, ci să realizezi legăturile. Or, aceste legături nu se află la îndemâna nici unui actor, lipsindu-i pe oameni de privirea de ansamblu. (Iar cei ce ar avea acces la panoramă, ar mai fi interesați de amănunte?)

Esterhazy și amanta sa, arestați pentru potlogării și aflați la discreția unor judecători civili, riscă să devină extrem de incomozi pentru generali- Ajunși la strâmtoare și nemaifiind protejați de vechii lor mânuitori, s-ar putea să ajungă să se simtă părăsiți și să devină dispuși să tragă după ei și pe cei ce i-au susținut, dar n-o mai fac. Așa ceva, în cazul lui Esterhazy, nu este deloc de neglijat, mai ales că individul a reacționat de fiecare dată deosebit de gălăgios ori de câte ori i se părea că este trădat. Și, colac peste pupăză, femeia declară, nemaifiind sfătuită, că scrisorile incriminatorii trimise lui Picquart în Africa și semnate „Speranza” n-au fost decât opera ei. Pe de altă parte, o implicare directă a justiției militare în acest caz ar dovedi fără putință de tăgadă că ar exista o legătură de interese între Ministerul de război și Esterhazy. Situația pare, într-adevăr, fără de ieșire, iar Cavaignac, acest civil energic în fruntea ministerului, deși convins de vinovăția evreului Dreyfus, fapt pe care l-a făcut public într-o excelentă interpelare în senat, acest Cavaignac pare să nu admită nici un fals, nici măcar când respectivul act este întocmit în favoarea onoarei armatei. Până la urmă, generalii așteaptă minunea din mâna lui Henry, dar Henry se găsește în concediu. Așa că atât ministrul, cât și generalii se amăgesc că până la revenirea adevăratului diavol al Serviciului statistic nu se va întâmpla nimic deosebit.

Doar că în clipa când totul pare în pragul unei explozii iminente, aceleași mișcări subterane atât de greu de înțeles, fac ca autoritățile civile să renunțe de bunăvoie la Esterhazy și la complicea lui, eliberându-i din lipsă de probe.

Generalii răsuflă ușurați, minunea s-a produs, bomba n-a explodat, iar opinia publică n-a sesizat nimic. Nimic n-a sesizat nici Mathieu Dreyfus, cel disperat că nu se întâmplă nimic. Nimic n-a sesizat nici Lucy. Nimic n-a sesizat Labory! Nimic n-a sesizat nici Clemenceau! Cu cine se luptă generalii dacă nici dușmanii lor declarați nu percep loviturile pe care ei le primesc mereu?

Lucy șade pe un șezlong și-și stoarce creierii: ce s-ar mai putea întreprinde acum că și Zola, până mai ieri idolul națiunii franceze, a trebuit să dispară. Alături de Lucy, pe masă se află trei cărți: Leon Pinsker – Auto emancipația, Theodor Herzl — Statul evreilor și Max Nordau – Paradoxuri. Lucy habar n-are că Theodor Herzl a devenit sionist, părintele sionismului, doar după ce a fost martor ocular la degradarea publică a lui Alfred. Lucy știe doar că Alfred n-ar împărtăși ideile sioniste.

Domnul Löbl îi povestește mamei sale că, șezând pe o bancă în Piața Luxembourg, chiar în preajma fanfarei, o persoană foarte importantă l-a sfătuit să nu întreprindă deocamdată nimic pentru reabilitarea bietului Gustave, atât timp cât nu se sting ecourile procesului marelui scriitor, acesta însuși fiind îngrozit că nevinovăția lui nu va fi dovedită la timp și că va fi descoperit în hotelul obscur din Londra, unde se ascunde.

Toată lumea este disperată, fără măcar a ști cât de întemeiată e această disperare în clipa când Esterhazy a fost eliberat.

Și sunt la fel de disperați când, doar câteva ceasuri mai târziu, aceeași agitație subterană scoate irevocabil la iveală falsul lui Henry, cel în urma căruia a fost condamnat căpitanul Alfred Dreyfus.

Sunt la fel de disperați fiindcă nici de acest lucru n-au habar. în schimb, generalii află și de data asta primii vestea. Și nici ei nu sunt mai fericiți. Ce s-a întâmplat? La puține ore după eliberarea lui Esterhazy, un domn căpitan Cuignet, însărcinat împreună cu generalul Roget de către Cavaignac să claseze hârtiile dosarului Dreyfus (care au ajuns să însumeze vrafuri inimaginabile), a descoperit, întâmplător, în ultima clipă, că singura hârtie cu menționarea completă a numelui trădătorului e un fals. Un fals nici măcar prea iscusit realizat! Și, din nou, ministrul face o „criză de cinste” și se pune pe căutatul vinovatului. Și, de asemenea, din nou, toate drumurile, toate speranțele și toate acuzele duc către locotenent-colonelul Henry. Care mai este și acum în concediu… Cu atât mai bine! Până la întoarcerea lui Henry se mai pot întâmpla multe și, în felul acesta, nu trebuie nimeni să ia o decizie irevocabilă. Generalii dispun de o rețetă universală: întotdeauna se mai poate întâmpla ceva, sub pământ, lava neastâmpărată fierbe necontenit, ceea ce azi pare într-un fel, mâine se poate schimba.

Dar nu se întâmplă decât că Esterhazy, scăpat din ghearele tribunalului civil, să fie pus în fața Curții Marțiale și trecut în rezervă. Drept urmare, contele face din nou valuri prin indiscreții scandaloase, astfel încât complicitatea sa cu generalii în cadrul proceselor anterioare devine evidentă. Nu întotdeauna lava subpământeană atenuează lucrurile. Uneori le complică și mai tare.

Și, iarăși și iarăși, lucrurile nu pot fi sesizate la suprafață. Zola, convins tot mai mult că nu va mai apuca restabilirea dreptății, cel puțin în următorii ani, se pregătește de un exil îndelungat și periculos în Anglia. Teama că justiția franceză îl va descoperi și-i va obține extrădarea îi produce spaime îngrozitoare. Ca să nu stea singur ca un câine și fiindcă soția ar fi cu totul imprudent să-l urmeze, vine la Weybridge mama copiilor săi. Și împreună cu ea sosesc și copiii. Marele scriitor se pregătește pentru o lungă-lungă viați clandestină, atât de diferită de popularitatea cu care s-a obișnuit. (Și nici măcar gazetarii, ce nu încetează să-l caute, nu simt nici ei nimic din mișcările tectonice neîncetate.)

Iar domnul Löbl constată, cu îndreptățire, că omul nu este decât un robot ce funcționează la fel ca și m romanele fantastice la modă: pus în stare de lucru, chiar lipsit de un scop și de conștiință, robotul va continua să facă exact ceea ce instalațiile miraculoase îl obligă.

Nici Dreyfus, nici fratele său, nici măcar Henry, nimeni nu sesizează cutremurul iminent. Dar, oare, ar putea un muritor să suporte conștient toate câte se petrec, toate câte îl amenință sau se pregătesc să-i schimbe viața? Neștiutor, traiul indivizilor se petrece ferit de cele mai multe dintre dramele ce-i sunt destinate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.