PROCESUL O dramă evreiască (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996

 4.

 (15 octombrie 1894)

Dimineață rece de toamnă târzie. Alfred Dreyfus, căpitan de artilerie atașat pe lângă Marele Stat Major Francez, se trezește la ora șase fix. Soția doarme alături. Dreyfus se scoală și începe foarte complicata pregătire pentru ziua ce urmează. Ligheanul de porțelan alb este împodobit cu nuferi albaștri. La fel și ulciorul, din care se ridică aburi verzui de întuneric. În semiobscuritate doar un șir de flacoane  se trezesc la viață, la culoare, în funcție de cum cade lumina pe ele.

În casa ticsită de obiecte, multe de valoare, în timp ce se spală, se bărbierește și se îmbracă, ofițerul mai apucă să alinieze un șir de cărți de pe bibliotecă, să pună un sfeșnic puțin mai încolo, să îndrepte un tablou. În casă e o liniște perfectă, punctată doar de tic-tacul unui ceas cu pendulă. Butonii, acul de cravată, ceasul. Ochelarii? Ah, uite-i! Sunt pe „vertiko”, acel scrin intim și totodată public, pe care poți în aceeași măsură să-ți ascunzi cât și să-ți expui comorile.

Doar în sufragerie tăcerea este ruptă de pălăvrăgeala cu femeia de serviciu. Dreyfus își desface oul moale și vorbește. Femeia îl ascultă atentă și este evident că plăcerea lui de a trăncăni cu ea face parte din ceremonial. În încăpere este încă semiobscuritate, așa că lampa cu gaz dă o lumină galbenă, în timp ce masivul sfeșnic de argint cu șapte brațe are un rol pur decorativ. Cât mănâncă, stăpânul continuă să vorbească. Femeia dă să iasă, însă el ridică tonul, n-a terminat încă tot ce are de spus. Așa că femeia se oprește în ușă și-l ascultă mai departe. Din când în când, îi face un semn să coboare vocea pentru a nu-i trezi pe ceilalți din casă. În timp ce vorbește, Dreyfus observă în semiîntuneric un alt tablou puțin înclinat pe perete: se scoală, îl pune să stea drept, revine la micul lui dejun.

Când termină, urcă din nou scările, aruncă o privire în camera copiilor, apoi în dormitor. Totul este în ordine. Pălăria, fularul, pardesiul, mănușile și bastonul. înainte de a ieși, își mai scoate o dată o mănușă și îndreaptă lucrul de mână de sub un bibelou de pe măsuța din antreu. În timp ce femeia revine din stradă, o birjă așteaptă în fața porții.

 

Afară s-a luminat. În birjă, Dreyfus citește ziarul, însă după puțină vreme îl împăturește și-l bagă în buzunarul pardesiului. Căpitanul are o mina mulțumită, doar ochii miopi vin parcă din altă lume. Privind cu atenție strada animată, constată că totul e în ordine. Zgomotul bulevardului este întrerupt de cri-cri.

Este ora 8,55 când intră în Minister. Cu excepția lui, acolo toată lumea este în uniformă. Într-un birou, du Paty, cu mâna dreaptă bandajată, îi dictează o scrisoare. Maiorul pretinde că s-a tăiat și nu poate să mânuiască el însuși tocul. Dreyfus îi face acest serviciu și, din când în când, își șterge ochelarii. Alți trei ofițeri șușotesc între ei într-un colț al încăperii.

Brusc, du Paty îi pune mâna pe umăr, îl anunță că e arestat pentru înaltă trădare, iar cei trei ofițeri îi cer să-și pună lucrurile din buzunare pe masă: un creion din argint, ceasul din aur, o batistă, un cri-cri, ceva mărunțiș într-un portmoneu, tocul de la ochelari și un portvizit cu acte, bancnote, fotografii și cărți de vizită. Ofițerii scotocesc în portvizit, iar du Paty, după ce-și scoate bandajul de la mână, admiră desenul de pe tabacheră. (Maiorul Armând du Paty de Clam s-a descurcat bine: stratagema cu bandajul l-a ajutat să-l facă pe Dreyfus să dea probele de scris de care era nevoie.

Lui du Paty îi plăceau travestiurile, iar în tinerețe jucase și teatru. Se dădea în vânt după tot ce era misterios și — se lăuda el — făcea parte dintre puținii oameni apți să vadă mulțimea de ciudățenii ce ne înconjoară la tot pasul.)

Cu o altă birjă, Dreyfus este dus la închisoarea militară Cherche Midi. Zgomotul străzii nu mai este întrerupt de cri-cri. Un domn preocupat, cu o garoafa la butonieră, domnul Löbl, îi face loc birjei să treacă. Domnul Löbl merge la avocat pentru cauza fratelui său.

În celulă, Dreyfus încearcă să aranjeze perna pe pat, dar în poziția „dezordonată”, perna acoperă o gaură mare din pătură. Dreyfus pune perna la loc, așa cum a fost.

 

 

5.

 

(17 octombrie-15 noiembrie 1894)

 

Garnitura de birou de pe masa domnului prim-ministru atrage toate privirile.

Situația este încordată.

”Una din două, spune prim-ministrul, sau mai aduceți și alte dovezi și nu doar acea scrisoare furată dintr-o anumită ambasadă sau clasați afacerea!”

Zeițele de pe masa prim-ministrului par coborâte dintr-o pânză de Rubens. Deși prezența lor pare pur decorativă, femeile sunt cele ce ascund  realitatea: sub rochia Afroditei există un mic sertar, la fel și Hera, desigur cea mai masivă dintre zeițe, ascunde un minuscul seif în interiorul ei. (Probabil că piesele de pe biroul ministrului de război sunt totuși doar niște copii.)

„Avem mărturisiri complete” repetă ministrul de război. „Și, pe urmă, ce recunoaștere mai clară doriți: la arestare i-am oferit trădătorului posibilitatea de a sfârși demn, ca un ofițer. Și ce a făcut nenorocitul: nici nu s-a atins de pistolul ce i-a fost pus la dispoziție! La ce v-ați fi așteptat de la un evreu?”

„Asta este!” concluzionează prim-ministrul și încuie o hârtie într-un sertar secret.

 

În același timp, la închisoarea militară Cherche Midi, du Paty încearcă să obțină promisele „mărturisiri complete”. Dreyfus trebuie să scrie – mereu același text – în picioare, șezând, culcat, cu mâna dreaptă, cu mâna stângă, pe lumină, pe întuneric. Mereu același text.

„Dacă de ceva poți fi sigur, răbufnește Dreyfus, atunci acel lucru este că domnul general Mercier, ministrul nostru, nu știe ce se petrece aici!”

Iar du Paty revine din nou și din nou și îl pune să scrie aceleași cuvinte.

 

Domnul Löbl stă în cafeneaua „La Paix”. Fratele său nu s-a prezentat la întâlnire. Așa că domnul Löbl se joacă și el cu un cri-cri și citește ziarele. Ceea ce nu-l împiedică să profite de orice ocazie spre a lansa lungi saluturi în stânga și în dreapta. Răspunsurile nu vin întotdeauna la fel de tumultuoase. Gunoiul acela de Libre Parole , pe care nici un evreu nu-l citește („și rău face: trebuie să-ți cunoști dușmanii spre a te putea apăra de ei!”) vorbește de un ofițer evreu arestat sub învinuirea de înaltă trădare. Domnul Löbl caută febril în Le Monde, chiar și în L’intransingeant. Nimic. Totuși, o știre în Eclair, alta în La Patrie. Le Soir publică până și numele împricinatului: căpitan de artilerie Alfred Dreyfus. Din separeu ies pe rând von Schwartzkoppen, apoi Panizzardi. Ambii se poartă de parcă ar fi venit de la o întâlnire conspirativă.

Un domn citește de peste o jumătate de oră Le Figaro și domnul Löbl moare de curiozitate să știe atitudinea ziarului pe care îl parcurge cu regularitate. Domnul nu mai termină de citit și minutele trec tot mai greu, ritmate de cri-cri-urile ce se aud de peste tot. Închizi ochii și ai senzația că te afli pe o pajiște asaltată de greieri și de miros de țigară de foi. Domnul a terminat – după o oră!! – Le Figaro și domnul Löbl se scoală, se duce spre el, salută, născocește o poveste interminabilă despre un anunț publicitar al unui prieten, de fapt, al unei cunoștințe, după cum se corectează imediat și fuge fericit înapoi la masa sa, cu ziarul în mână.

Domnul Löbl se află de trei ore în cafenea. Fratele său nu mai apare, el se uită mereu la ceas și cere mereu alte ziare. În Libre Parole  scrie că se încearcă mușamalizarea cazului, că ofițerul – desigur evreu — este arestat sub alt nume, pregătindu-i-se fuga la Mühlhausen. În separeul atașaților militari e un du-te-vino necontenit: intră Panizzardi, apoi o femeie, apoi von Schwartzkoppen, iese Panizzardi, apoi intră încă o femeie, apoi un bărbat necunoscut (care revine după doar câteva secunde), apoi iese von Schwartzkoppen, apoi… Nici cel mai atent observator n-ar putea spune cu precizie cine se află acum în acel separeu.

Domnul Löbl îi explică unui chelner:

„Acuma îl declară pe evreul acela trădător, pe urmă o să-l ducă pe furiș la Mühlhausen – că asta pregătesc, nu? – și o să-l ucidă sub pretext că ofițerul a vrut să fugă de sub escortă. Așa se procedează întotdeauna. După aceea o să-i poată pune în cârcă orice. Mortul e de vină!…”

Chelnerul ascultă, apoi întreabă:

„Ați spus că ofițerul trădător e evreu?”

„Așa scrie în ziar!” se apără domnul Löbl. „Atunci de ce mai pierd vremea cu el? De ce nu-l împușcă aici?” Domnul Löbl își dă seama că n-a ales interlocutorul potrivit.

„Îl aștept pe fratele meu” schimbă el vorba. Chelnerul îl privește lung, apoi îi ia ziarele din față: „Mai trebuie și ceilalți clienți să le citească!”

 

Prim-ministrul îi spune ministrului justiției: „Mercier ăsta ne-a băgat într-o belea de toată frumusețea…

Acum, după o asemenea campanie de presă, procesul trebuie să aibă loc.”

„Să-l facă ei acolo… Au tribunale militare, chiar dacă nu prea au judecători.”

„Ce nevoie au ei de judecători? O dată la două săptămâni au un caz de dezertare sau un soldat ce și-a vândut pușca și pretinde că i s-a furat. Dar, acum, este vorba de cu totul altceva!”

„Generalul a spus că dispune de mărturisiri complete…”

„Să dea Dumnezeu să nu se fi înșelat…” „Dacă s-a înșelat, să se descurce…”

„Se va descurca! Acum, după campania de presă, procesul trebuie să aibă loc.”

„Să-l facă la ei, acolo… Au tribunale militare, chiar dacă nu prea au judecători…”

Etc., etc.

Dialogul se învârte în cerc. Cuvintele se lovesc de tavanul bogat omăt din cabinetul prim-ministrului, iar ceea ce rămâne, se răspândește prin tot Parisul. Chiar și în cafeneaua unde domnul Löbl își așteaptă în continuare fratele. între timp, Panizzardi tocmai iese din separeu.