PROCESUL O dramă evreiască (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996

 

6.

 

(18 noiembrie 1894)

 

Domnul Löbl prânzește în casa părintească: aici, zilnic, cu această ocazie se întâlnește întreaga familie: mama, fratele mai mare, adică domnul Löbl, sora cu soțul și cei trei copii mici, fratele, fostul ofițer. Acesta, demis din armată („ceea ce a reprezentat momentul cel mai fericit al vieții sale”), este procurator la o bancă a unei rude foarte îndepărtate și în curând urmează să se căsătorească „să-și ia zborul din cuibul părintesc”. Zilnic, la 13,15 fix, toată familia se reîntâlnește la masă și fiecare povestește tot ceea ce a trăit în dimineața respectivă. În calitate de frate mai mare, începe domnul Löbl: „M-am sculat, ca de obicei, la ora șapte și doamna Hirsch a început să strige:  Herr Löbl, le lait. M- am făcut că nu aud și mi-am terminat treburile casnice. Pe urmă, am ieșit în oraș.”

De fiecare dată, acesta este punctul când mama domnului Löbl își întrerupe fiul, atrăgându-i atenția că i se răcește supa.

„Mâncarea rece te face să rămâi frumos” citează domnul Löbl și continua: „astăzi foarte multă lume extrem de importantă a vrut să stea de vorbă , cu mine. Parisul ăsta nu e decât un sat: cum faci doi pași, cum dai de cineva cunoscut. Nici nu poți discuta în liniște, că trebuie să te întrerupi mereu spre a saluta.” Iar către copii: „Voi nu trebuie să fiți acum atenți! Aăăă… Pot să vă spun că am întâlnit pe cineva extrem de important, nu voi preciza mai mult decât că e funcționar superior și că are acces în cele mai înalte sfere. El mi-a promis că va face totul ca să fie reprimit Gustave cu scuze în armată!”

Domnul Löbl se reazemă de speteaza scaunului, arborând „mina lui satisfăcută” și cercetând mulțumit efectul spuselor sale pe obrajii celorlalți. (Domnul Löbl ședea în capul mesei, fiind bărbatul cel mai bătrân din familie și, în felul acesta are o privire de ansamblu foarte avantajoasă.)

„Doamne ferește!” mormăie Gustave, căruia nici prin gând nu-i trece să îmbrace iarăși uniforma.

„Cu scuze!” întărește fratele mai mare ideea și începe să fărâmițeze o bucată de pâine pe fața de masă imaculată.

„Se răcește supa!” scâncește mama.

„Mâncarea rece te face să rămâi frumos!” repetă domnul Löbl, dar se apucă de înfulecat supa, întrucât acum e rândul celorlalți să-și arate realizările din ziua aceea. (Mai târziu, femeia de serviciu se va plânge doamnei: „Domnul iar a umplut fața de masă cu bucățele de pâine!”)

 

Excelența sa, domnul ambasador Münster, preferă să mănânce în ambasadă. În timpul mesei, le povestește domnilor diplomați că a reputat un mare succes: a fost la Ministerul de Externe și a dat asigurări că Ambasada Germaniei la Paris nu are nici o legătură cu acel nomen odiosus, căpitanul Dreyfus, care umple acum toate ziarele.

„Eu, excelență, v-am mai împărtășit convingerea mea fermă că acel așa-numit căpitan Dreyfus nici nu există și că el nu reprezintă decât expresia urii naționaliștilor francezi împotriva bunelor relații pe care ați reușit să le realizați cu Elisee-u l”, spune primul secretar.

„Ba da, acel căpitan Dreyfus există. Münster vorbește ca un bunic înțelept. Am discutat și cu ministrul de Externe și chiar și cu președintele Franței. La acest nivel nimeni nu minte, doar că nu spune decât o parte din adevăr sau exagerează o altă parte. Drăguță, îl dojenește el pe servitor, eu sunt un om în vârstă și nu suport atâta sare. Fii bun și lasă-ne pe noi să ne sărăm mâncarea așa cum ne tihnește, că de aceea sunt solnițele pe masă, nu? Și acum, continuă ambasadorul adresându-se din nou diplomaților, acum ziarele au început să recunoască: în edițiile din seara asta se va preciza explicit că noi nu avem nici o legătură cu afacerea Dreyfus.”

 

Prim-ministrul discută din nou cu colaboratorii săi cei mai apropiați: titularii portofoliilor externelor, apărării și justiției. Ministrul de Externe, domnul Hanotaux, prezintă un bilanț al situației:

„Ambasadorul german a fost la mine și m-a pus într-o situație de-a dreptul imposibilă: pe de o parte, el neagă absolut categoric faptul că el sau cineva din Berlin ar fi auzit de căpitanul Dreyfus…”

„Păi, nu, că o să recunoască în gura mare că s-a folosit de trădător, exclamă Mercier furios.

Pe de altă parte, eu n-am cum să-l contrazic, fiindcă nu am cum să-i spun că avem spioni în ambasada lor.”

Și prim-ministrul este profund nemulțumit: Hanotaux are dreptate, dar cazul nu mai poate fi mușamalizat – prea a făcut carieră în presă.

„În Libre Parole  scrie clar că însuși împăratul neamț i-a trimis o scrisoare trădătorului. Asta ar însemna război”, tună Mercier.

„Nu există nici o scrisoare de acest fel, dar nu mai putem tăcea. ” Prim-ministrul scotocește îndelung prin tot felul de sertare și sertărașe, ba în sânii Afroditei, ba în butoiul lui Bacchus. „Astea, le arătă celorlalți, astea sunt doar o parte dintre articolele apărute!”

„Să-l judece un tribunal militar!” cere ministrul Justiției. Prim-ministrul își cheamă șeful de cabinet:

„Ia toate gunoaiele astea de aici și pune-le într-un dosar. Nu vreau să le mai văd! Dar când funcționarul dorește să iasă, mai adaugă: Orice mai apare în presă despre acest caz să fie prezent și în acest dosar! Deci, domnilor, ne-am înțeles: tribunal militar, condamnare și cât mai puțină vâlvă! Ministrul externelor are dreptate: este regretabil că a apărut acest caz.”

„Trădătorul trebuie pedepsit!” strigă Mercier.

„Bine, bine! admite prim-ministrul. Dar în liniște!”

Este exact ceea ce nu-i convine lui Mercier: el are nevoie de un caz exemplar.

Panizzardi, cu ziarul în mână, îl întreabă pe von Schwartzkoppen:

„Dacă tu nu-l știi, dacă cei de la Berlin nu-l știu, atunci cine e acest căpitan Dreyfus?”

„Tu crezi că există?”

„Habar n-am. Poate n-a fost decât o provocare ce nu le-a reușit.”

„Pe vremuri, lucrurile astea erau mult mai simple” recunoaște von Schwartzkoppen.

La Cherche Midi, maiorul d’Ormesville îi explică lui du Paty că din clipa aceasta cazul Dreyfus este al său, rolul domnului colonel s-a terminat.

„Eu l-aș fi făcut să vorbească…” se plânge du Paty șefilor. „O săptămână încă și ar fi recunoscut tot!”

Du Paty spune toate astea și în fața lui Dreyfus. Acesta ascultă absent, de parcă ar fi vorba de cu totul altcineva. Dar, spre surprinderea noului anchetator, când rămân singuri, inculpatul se înviorează brusc și îi cere să-i înlesnească o discuție cu ministrul de război. Mercier, se încăpățânează Dreyfus să susțină, nu-și va putea permite să asiste pasiv în timp ce un ofițer este dezonorat dintr-un motiv imposibil de descifrat.