Prof. Dr. Adrian Titieni: „Aș vrea să ințeleg extrem de multe lucruri care sunt trecute la capitolul Necunoscut”

Pentru mulţi, arta spectacolului, scena de teatru sau ecranul sunt universuri dominate de strălucire, glorie, dramatism şi alte ingrediente, menite să atragă publicul. Între care nu lipsesc şi întâmplări biografice, poveşti din viaţa personală, gesticulaţia zgomotoasă ce promovează un VIP.

Nimic din toate aceste accesorii, scenografii şi prestidigitaţii, în cariera lui Adrian Titieni. Actorul de teatru şi film, profesorul, rectorul, partenerul de viaţă al actriţei Adriana Titieni… reprezintă imaginea acelui rar echilibru în care profesionalismul şi pasiunea se întâlnesc temeinic, continuu, fără fisură.

El, profesorul, este un ziditor ce se risipeşte pentru a construi.

Adrian Titieni vorbeşte greu despre el însuşi. O vedetă care şi-a ales o viaţă de anti-vedetă. Spectaculosul e înlocuit de spectacol. Patetismele sunt dominate de construcţii psihologice autentice. Ascensiunea artistică şi profesională ţin de credinţa afirmată adeseori de Adrian Titieni că în fiecare moment al vieţii şi al artei, există o lecţie de viaţă.

Adrian Titieni nu face numai pedagogie. El descoperă destine

Adrian Titieni, distins cu Premiul Pro Cinema

Ce vă nemulţumeşte în lumea aceasta pe care o trăim, atât de agitată, cu mascaţi de dimineaţa până seara? Câtă linişte poate să aibă un artist pentru a crea?

Ştiţi cât de lungă e lista? Am impresia de multe ori că mă sufoc. Nici nu vreau să o încep… Totuşi, mulţumesc lui Dumnezeu că trăiesc această experienţă numită viaţă. Nemulţumirile momentului sunt legate de ceea ce aş putea să numesc boala secolului. Mă nemulţumeşte faptul că nu mai găseşti repere dialogului şi nu reuşim să ne asumăm realitatea. Vă spun o întâmplare de ieri. Vinovatul din trafic iese din maşină, începe să dea din mâini şi ţipă tare, tare către cel nevinovat: „Ce faci, domnule?”. Fără să aibă un bob zăbavă. Măcar taci, dacă nu spui îmi pare rău. Asta nu e o situaţie particulară, este una generală. Această prozaică acţiune se aplică în toate domeniile vieţii sociale şi ale vieţilor noastre particulare. De aceea, senzaţia mea este că de multe ori stăm pe loc, că nu înaintăm, că stăm pe peron şi nu ne urcăm în tren şi ne ocupăm de lucruri mici, puerile, în loc să ne ocupăm de lucruri mari.

Adrian Titieni şi Ilinca Goia în spectacolul de teatru TV Hedda Gabler

La UNATC, unde sunteţi rector, se simte mâna gospodarului. Ştiu că aveţi programe importante de cercetare şi de dezvoltare, cu un caracter internaţional. Dezvăluiţi-ne câte ceva din proiectele dumneavoastră. Unul dintre ele, CINEtic, în traducere, Centrul Internaţional pentru Tehnologii Creative în Teatru şi Cinema, e axat pe fonduri europene.

Acest proiect european ne-a adus o clădire nouă, cu şase laboratoare de cercetare ştiinţifică. E vorba de clădirea din spatele Teatrului Naţional de la kilometrul zero. Este un proiect gândit de profesorul Alexandru Berceanu de la Universitatea noastră. Acolo vor lucra 14 cercetători. Mai avem în afară de acesta alte câteva proiecte, precum Studentul consiliat, apoi un Proiect interdisciplinar cu Politehnica, la nivelul masterului, în care aducem arta alături de ştiinţă. În acest sens ne-am gândit la sound design şi light design, tehnicienii şi artiştii şi-au dat mâna în domeniul logisticii şi tehnologiei de ultimă oră. Ştiinţa e la unii, creativitatea, la alţii.

Adrian Titieni în filmul Poziţia copilului

Un alt proiect de succes, drag dumneavoastră, este Şcoala de Duminică.

Proiectul a început în urmă cu şase ani. Pe vremea aceea el cuprindea trei cursuri: de actorie, de dans şi unul de vorbire, iar acum am ajuns la unsprezece. Spectrul s-a lărgit. Am reuşit să dezvoltăm această platformă unde oameni de diferite profesii, arhitecţi, doctori, avocaţi, economişti, nu numai din rândul tinerilor, preocupaţi de artă, vin pentru abc-ul dansului, artei actorului, scurtmetrajului, fotografiei, filmului documentar… Nu a fost să fie ca ei să îmbrăţişeze această profesie şi acum vin să ia o gură de aer, să experimenteze, să înţeleagă misterele teatrului şi filmului.

Adrian Titieni şi Tudor Chirilă în Tartuffe de Moliere

O altă reuşită este Festivalul Internaţional al Şcolilor de Teatru de la Suceava, care a debutat anul trecut în luna iulie, tocmai într-un oraş în care nu există teatru.

Un eveniment pe care sperăm să-l dezvoltăm în fiecare an. Reuşitele sunt în ochii celorlalţi. Aici au avut loc ateliere, întâlniri cu publicul, spectacole colective. Noi încercăm prin aceste spectacole să oferim calitate, dar şi tinereţe şi entuziasm. Acolo, pe scenă sunt poate viitorii actori de mâine. Menţionez şi master class-urile cu prof. Florin Zamfirescu, Ion Besoiu şi Dragoş Bucur. Sperăm ca acest Festival să nască acea pasiune în rândul tinerilor care nu au mai văzut teatru, încât să se îndrăgostească de această profesie. Îmi aduc aminte că în clasa a XII-a, în oraşul în care m-am născut, Bistriţa, a venit Amza Pellea cu clasa sa, cu un spectacol de teatru, în distribuţie aflându-se printre alţii Tania Filip, Bogdan Stanoevici… Pentru mine această întâlnire a fost determinantă şi provocatoare.

Cu Dan Nuţu în Puzzle

În urmă cu un an, îmi aduc aminte că aţi discutat cu Ministrul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice posibilitatea de a se studia şi în licee arta dramatică şi cinematografică, lucru care, cu siguranţă, că îi bucură pe copii.

E un proiect, care se numeşte Teatru şi film în şcoli, şi măcar la capitolul opţional sper ca începând din toamnă să aibă şanse de reuşită. Sperăm ca unele practici din Occident, unde există speech&drama la universitate, indiferent de profilul acesteia, să intre şi în domeniul învăţământului românesc. Cursuri de acest tip invită la autocunoaştere, te ajută să investighezi lumea şi realitatea cu alţi ochi, să-ţi gestionezi emoţiile. Te ajută să înveţi să asculţi şi să te faci auzit. Aceste cursuri nu îi transformă pe elevi şi studenţi în profesionişti, dar le antrenează capacităţile fizice, memoria, concentrarea. De asemenea, le deschide uşa către universul minunat al artelor spectacolului. Şi nu în ultimul rând, printre ei se află şi spectatorii noştri de azi şi de mâine.

Gala Absolvenţilor este o întâlnire interesantă a tinerilor artişti sub universul unor nume de rezonanţă: I.L. Caragiale, Tennessee Williams, Eugène Ionesco, Cehov, Molière, Shakespeare… După câte ştiu, ea are şi un caracter competiţional.

Juriul este format din profesionişti apropiaţi de fenomenul învăţământului vocaţional, dar şi din directori de teatre. Dincolo de premii, performanţele de excepţie ale absolvenţilor noştri ne provoacă o mare bucurie, dar şi un mare regret. După câte ştiţi, din cauza bugetelor reduse, locurile din teatre sunt blocate. Chiar şi absolvenţii minunaţi nu pot fi angajaţi. În cel mai fericit caz, directorii diferitelor teatre optează pentru câteva nume de actori pe care îi vor distribui în regim de colaborare în diferite piese. Există într-adevăr, în teatrele din provincie, unele locuri disponibile, însă toată lumea vrea în Capitală pentru că aici se dă ora exactă.

Alături de Maia Morgenstern

În urmă cu foarte mulţi ani, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, concurenţa era acerbă. Apoi, încetul cu încetul, aceasta a început să scadă şi din cauza faptului că mulţi absolvenţi sunt plătiţi mizerabil.

Dar… în ultimul timp s-a mai schimbat câte ceva. Avem câte 6-7 candidaţi pe un loc. Sunt generaţii cu multe talente, de aceea faptul că acestea se pot pierde ne întristează. Talente cu majusculă se pierd negăsindu-şi circumstanţele în care să se afirme. Chiar dacă lucrează, nu se pot întreţine cu un salariu aproape de cel minim pe economie. După ultima Ordonanţă de Guvern, tinerii actori au aproape 900 de lei pe lună şi după o carieră de 20 de ani, se poate ajunge cam la 2.000 de lei.

Nici nu poţi să-i învinuieşti pe unii dintre ei că aleargă de la un teatru la altul, că întârzie la repetiţii, că aleargă să prindă o reclamă pentru a supravieţui. Aţi văzut tineri care s-au pierdut din cauza obstacolelor?

Da, dar şi aici există o mare diferenţă faţă de Occident, unde se câştigă foarte mult. Uitaţi-vă la George Clooney. În timp ce, la noi, o reclamă înseamnă bani de piaţă pentru o săptămână şi jumătate. De altfel, artiştii sunt încadraţi la categoria de Prestatori de servicii artistice. Nu mai există titulaturile de actor, regizor, scenarist… Probabil că acum suntem într-o curbă descendentă şi sper să ne reconfigurăm statutul social de profesionişti. Cultura are un rol important, chiar dacă un economist dur ne-ar trece la capitolul ”neproductiv”. Sunt produse pe care nu le poţi cuantifica într-o materialitate obiectivă. Se zice că Sănătatea, Cultura şi Educaţia sunt neproductive. Depinde ce ne dorim! Că nici măcar capitolul domeniilor productive nu l-am rezolvat.

Alături de fiica sa, Ariadna, la premiera filmului Domestic

Cultura nu dă de mâncare, dar hrăneşte sufletul de care mai avem de multe ori nevoie. Cum consideraţi că ar trebui să fie în universitatea pe care o conduceţi un profesor ideal?

În primul rând să-i placă ceea ce face şi, în al doilea rând, cred că ar trebui să facă foarte bine acest lucru. Profesionistul, indiferent de specializarea de la care s-ar revendica, este altceva decât pedagogul. Nu toţi vorbitorii de limbă română îi pot învăţa pe alţii s-o vorbească. Cred că un profesor ar trebui să pornească de la premisa că nu ştie, că mai are mult de învăţat, că ar trebui să descopere lucruri noi împreună cu studentul. Sunt lucruri pe care le descoperi de la zi la zi. Ţin minte cum profesorul Ion Cojar, a cărui fotografie o vedeţi pe peretele din spatele meu, la 74 de ani mi-a spus într-o discuţie: ”Dragă, astăzi am mai învăţat ceva de la tine”. Maestrul avea această capacitate fantastică de a învăţa tot timpul.

De multe ori purtăm această vinovăţie că ne aşezăm picior peste picior, considerând că ştim şi de pe această poziţie încercăm să relaţionăm cu studentul. Unui student nu trebuie să-i spui nici că e copil, nici că e netalentat sau că n-o să ajungă niciodată cineva. Sunt de o vulnerabilitate absolută şi, dacă feedback-ul nu este pozitiv, în proporţie de 99% poţi distruge destine umane. Eu dau tot timpul exemplul că noi trebuie să fim ca o seră. Dacă studentul a făcut un lucru bun şi o sută rele, trebuie să-l punctezi pe cel bun. Trebuie să iubeşti studentul, să te vezi pe tine în el, să-ţi vezi toate reuşitele, dar şi nereuşitele. O raţiune pentru care am optat pentru pedagogie a fost că simţeam că mergeam pe drumuri închise şi nimeni nu mă îndruma. Profesorul ideal trebuie să stea alături de student, niciodată în faţa lui. El este un simplu ghid. Cred că personalităţile se dezvoltă într-o autonomie care nu trebuie invadată de către profesor, iar soluţiile mele nu vor fi niciodată soluţiile studentului. Studentul trebuie lăsat să-şi descopere personalitatea, propriile mijloace de exprimare şi de afirmare care să-l pună în condiţia de Evrika!

Adrian Titieni – câştigător Premiile Gopo 2012

Cum luaţi pulsul studenţilor de azi? Ce şanse au absolvenţii?

Nu cred în generalizări. Nu există generaţii fericite şi generaţii nefericite. Sunt studenţi care au un anumit bagaj de informaţie ce depăşeşte uneori, pe un nivel sau altul, universul de informaţie al profesorului. În faţa acestei realităţi nu-ţi rămâne decât să te duci acasă, să iei o carte în mână şi să-ţi aduci la zi cunoştinţele. Toate aceste lucruri trebuie asumate de către profesori. În această eră supertehnologizată, e greu să le faci faţă. Lumea e într-o continuă schimbare. Eu cred foarte tare în această generaţie şi mă gândesc la modalităţi de a mă adapta şi de a înţelege ce se întâmplă cu ei. Am şi eu doi copii adolescenţi şi uneori mi-e foarte greu să-i înţeleg. Mă simt uneori complexat, dar, în acelaşi timp, prin ei văd lumea de mâine.

Adrian Titieni în filmul Domestic

În multe universităţi din lume sunt studenţi care studiază cu pasiune cinematografia românească. Cum apreciaţi şcoala de cinematografie de la UNATC?

Festivalul CineMAiubit are o istorie, fiind înfiinţat în urmă cu 17 ani. A reuşit să devină un festival studenţesc internaţional cu o deosebită vizibilitate. E un cadru în care studenţii noştri sunt performanţi prin creaţiile lor. Cinema-ul românesc este acum pe val. Un val într-o mare sau într-un ocean. Responsabilitatea este să sprijinim, să dorim soliditatea acestei mişcări. Avem tineri care au ceva de spus. Producţiile lor, premiile obţinute la marile festivaluri, aprecierile critice pledează în acest sens. Să ne amintim câţiva dintre marii actori, Maia Morgenstern, Marcel Iureş, Oana Pellea, Ion Caramitru, Ana Ularu, Dragoş Bucur, care au intrat într-o colaborare cu marea industrie a filmului. Deci, există o deschidere. Mulţi filmează în Spania, Grecia, Italia, Olanda, Franţa, Germania, chiar şi în Statele Unite. Lucruri pe care nu le puteam visa în urmă cu 25 de ani.

Alături de soţia sa, Adriana Titieni, la Premiile Gopo 2013

Un punct important din programul dumneavoastră este internaţionalizarea activităţii UNATC.

Vom începe o colaborare cu David Esrig şi cu Universitatea din Passau, sub titlul de Atelier teatral, unde regizori, actori, scenografi, teatrologi, light designeri vor construi proiecte de anvergură. La parteneriatul nostru se va alătura şi Teatrul German de Stat din Timişoara.

Ce v-a determinat să alegeţi această profesie nobilă de actor?

Un om. Profesoara mea de tehnologia materialelor de construcţii de la Bistriţa, Domniţa Petri, o talentată poetesă, proaspăt absolventă pe vremea aceea. M-a văzut la o serbare a şcolii, a venit imediat şi mi-a spus: ”Tu trebuie să te faci actor!”. În fiecare dintre noi există această dorinţă de a deveni actor, de a fi în centrul atenţiei. Era foarte dificil să le spun părinţilor mei că-mi doresc să dau examen la Facultatea de Teatru. Era ca şi cum le-aş fi spus că plec pe Lună. Domniţa Petri a insistat şi m-a recomandat lui Cătălin Naum, de la Teatrul Podu’. Acest om ştia să unească două suflete: al actorilor şi al spectatorilor. La facultatea din Bucureşti, când am venit să văd ce trebuie să fac pentru înscriere, secretara mi-a spus: ”Măi, băiatule, tu vii să te interesezi în luna aprilie, când examenul e în iulie?”. Dintr-o inconştienţă am zis: Dar sunt pregătit. Ştiam că dacă nu intru mă aştepta un lung stagiu militar. În plus, mama ar fi făcut cu greu faţă discuţiilor din oraş. În provincie e altceva. M-a avertizat: „Dacă intri, bine, dacă nu, ai terminat cu facultatea!”. Întâmplarea fericită a fost că am intrat.

În pelicula Colivia

Care consideraţi că sunt profesorii care v-au dezvăluit tainele artei actorului şi de la care aţi „furat” câteva secrete ale acestei profesii?

Cred că foarte multe am învăţat de la profesorul Ion Cojar. Trăiam cu senzaţia că tot ce spunea mi se adresa mie. De la el am învăţat ce are de făcut actorul. El mi-a transmis bucuria şi extraordinara abordare a ceea ce am de făcut pe scenă. Am avut profesori excelenţi şi de la fiecare am avut câte ceva de învăţat. Iar acum fur de la studenţii mei! Prin ceea ce fac în ultimul timp asta mă străduiesc. Să transform viaţa convenţională într-o viaţă reală, încât celălalt să se poată regăsi, să-şi regândească gândurile, trăirile şi să-şi spună într-un final: ”M-am regăsit”.

În spectacolul Pijamale cu Alexandra Velniciuc

În facultate, ştiu că aţi jucat pe scena de la Casandra în Capul de răţoi, rolul Inspectorului de poliţie, şi în Stess, rolul Tatălui, în regia lui Mircea Albulescu. La Casandra se făcea teatru de bună calitate, se zămisleau actorii de mâine. Acum Studioul Casandra nu mai există. Ce faceţi ca rector pentru revenirea acestui teatru în patrimoniul UNATC-ului şi să-şi reia gloria de odinioară? Dacă nu mă înşel, în toamna anului trecut trebuia să fie un miting care apoi s-a contramandat…

Casandra avea un dat, avea ceva. Oamenii veneau acolo fără să-i cheme cineva. Realitatea de facto ne pune în dureroasa experienţă de acum: Casandra nu e a noastră. Există o nedreptate şi un abuz al retrocedărilor în Centrul Civic. Avem promisiuni din partea primarului Capitalei, Sorin Oprescu, că se va face această reparaţiune, dat fiind că s-a produs o eroare gravă. Noi deţinem toate documentele şi, de aproape trei ani, bătem la uşi închise. Mai aşteptăm şi, dacă nu se va rezolva nimic, în primăvară va fi un mare protest, la care vor participa şi artişti de renume. Revenind la întrebarea dumneavoastră, Casandra avea pentru mine o mai mare importanţă decât faptul că debutasem pe scena Teatrului Naţional cu Harap Alb şi Fata din Andros. Lumea se redimensiona când, în anul IV, trebuia să joci pe scena de la Casandra. Era un anumit public care venea să vadă care sunt generaţiile viitoare de actori. Noi acum, prin bunăvoinţa Ministerului Educaţiei şi Cercetării Știinţifice, ne ţinem unele spectacole ale absolvenţilor la Palatul Copiilor, atunci când există un spaţiu liber.

În Tocitu din Şi caii sunt verzi pe pereţi

Aţi jucat într-o mare diversitate de roluri, în spectacole care s-au bucurat de succes, de aprecierile spectatorilor şi criticii de specialitate, de la Harap Alb la Fata din Andros, de la Richard al II-lea, în montarea lui Mihai Măniuţiu, la Purificare, de la Slugă la doi stăpâni, în care aţi fost Brighela, la Fabrizio din Hangiţa, de la Camile, din spectacolul semnat de Alexandru Darie, 1794, pe scena de la Bulandra, la Treplev din Pescăruşul de la Odeon, până la Figaro din Nunta lui Figaro. Un rol important a fost Fiul din Cetatea Soarelui, în regia lui Mihai Măniuţiu, de la Teatrul ACT, cât şi Faust în regia lui Victor Ioan Frunză. Aţi avut creaţii deosebite şi în televiziune, unde v-aţi remarcat în rolul lui Andrei din Trei surori, în regia lui Cornel Todea, cât şi în recentul spectacol cu Hedda Gabler, purtând semnătura lui Dominic Dembinski, şi în multe altele.Şi, cu toate această carieră spectaculară bogată, la un moment dat v-aţi dedicat mai mult pedagogiei.

Am jucat în toate teatrele bucureştene şi nu numai, cât şi în Braşov, Sibiu, Ploieşti, dar prioritatea vieţii mele a fost şcoala. De foarte multe ori, intru dimineaţa în facultate şi plec seara. Instituţia teatrului nu mi-a creat întotdeauna o foarte mare bucurie.

Şi, cu toate acestea, care au fost rolurile pe care Actorul Adrian Titieni le-a îndrăgit cel mai mult?

Acum ţin enorm la un rol pe structura mea, pe care îl fac la Teatrul de Comedie, Orgon din Tartuffe, în regia lui Laszlo Bocsardi. Vă invit pe dumneavoastră, cât şi publicul în 19 februarie la Teatrul de Comedie să vedeţi acest uluitor spectacol. Un rol care a rămas aproape de sufletul meu este şi cel de la debutul meu de la Casandra, în Stess de Mircea Radu Iacoban, în regia lui Mircea Albulescu, care încerca în mai multe repetiţii să mă convingă că nu trebuie să fac compoziţie. ”Chiar dacă eşti foarte tânăr, tu eşti Tatăl lui Bica şi convenţia trebuie asumată”. După două săptămâni am cedat, domnia sa avea dreptate. Şi azi mi-a rămas cuibărit în suflet rolul din Cetatea Soarelui, în regia lui Mihai Măniuţiu.

Adrian Titieni, Bogdan Dumitrache şi regizorul Călin Peter Netzer în Poziţia copilului

Aţi jucat foarte mult în film. Aveţi o carieră filmografică foarte bogată. Aş cita: multi premiatul Poziţia copilului, înregia lui Cătălin Netzer, medaliat cu Aur la Berlinală, Părintele Arsenie Boca în duh şi adevăr, de Nicolae Mărgineanu, Puzzle, în regia lui Andrei Zincă. În filmele lui Adrian Sitaru sunteţi unul dintre actorii săi preferaţi. Aţi jucat în Excursia, în comedia dulce-amară Domestic, o peliculă psihologică complexă şi nuanţată, în Pescuit sportiv, un film filosofic transpus în realitatea românească, în Colivia, film premiat la Berlin, apoi, cu Marele Premiu City of Vila do Conde al Festivalului din Portugalia, la Ciudad de Mexico şi Praga, cu Marele Premiu la Festivalul de la Uppsala, dar şi cu Premiul Gopo. O peliculă deosebit de elogiată a fost Moartea Domnului Lăzărescu, în regia lui Cristi Puiu, despre care criticul Peter Bradshaw al ziarului The Guardian a scris că este magnific, găsind asemănări cu stilul documentar al lui Frederick Wiseman şi cu literatura lui Samuel Beckett. Dar şi în Restul e tăcere de Nae Caranfil. Să nu uităm nici rolurile dumneavoastră de debut din Stare de fapt, semnat de Stere Gulea, Balanţa, în regia lui Lucian Pintilie, şi Pas in doi, semnat Dan Piţa. Aţi trezit admiraţia în rolul lui Tocitu din Şi caii sunt verzi pe pereţi, de Dan Chişu, o poveste despre iluzia de a te îmbogăţi în România, care a obţinut şapte nominalizări la Premiile Gopo. Din această suită de creaţii de care sunteţi emoţional legat?

A fost o provocare rolul Traian Angheliu din Poziţia copilului. Tocitu din Caii sunt verzi pe pereţi face parte din spectrul personajelor extrem de dragi mie. De altfel, am şi fost nominalizat la Premiul Gopo. Oricât de interesant ar fi scenariul, oricât de interesantă ar fi regia, dacă tu nu regăseşti atmosfera propice ca să poţi colabora cu ceilalţi actori sau cu regizorul nu vei avea o reuşită. Într-adevăr, lucrând de foate mulţi ani cu Adrian Sitaru avem multe proiecte împreună. Pescuit sportiv l-a adus în atenţia internaţională şi l-a legitimat ca regizor. O peliculă făcută fără bani, dar cu o experienţă extrem de interesantă. Adrian Sitaru te aduce în condiţia de colaborare care te face să te simţi bine în timpul filmărilor. În Moartea Domnului Lăzărescu am trăit momente interesante, am învăţat multe lucruri în modul de abordare. Drumul şi parcursul pentru mine au sens.

În pelicula Cai putere

Dincolo de succesul filmului românesc, care a obţinut lauri la cele mai prestigioase festivaluri, putem spune că avem o industrie de film?

Nu. Filmul românesc este un ambasador itinerant extraordinar. Nu realizăm câtă plusvaloare de imagine a adus şi nu folosim asta. Sunt multe vicii de fond. Sunt puţine pârghii cu care am putea schimba ceea ce se întâmplă şi mai ales faptul că nu avem o finanţare. Uneori, ajungem în paradoxala situaţie în care parlamentarii noştri spun: „de ce facem filmele astea cu mizerie şi sărăcie?” sau, o altă replică memorabilă, „de ce se vorbeşte urât în Poziţia copilului?”. În loc să cheltuim milioane pentru o frunză, ca brand de ţară, investeam mai mult într-un film românesc. Multe dintre oficialităţi nu ştiu sau poate nu vor să ştie cât de valoroase sunt filmele româneşti în festivalurile internaţionale. Orice film făcut în România este o mărturie despre ceea ce trăim sau despre ceea ce a fost. Şi chiar dacă trăim mizer, noi clădim lucruri nobile. Sunt lucruri pe care le aducem în prim-plan tocmai pentru că dorim să ne depăşim această condiţie şi pentru că ţintim către normalitate.

Medeea Marinescu, Adrian Titieni şi Andrei Gruzsniczki la filmare pentru O faptă bună. Foto Dan Tuculescu

Formaţi împreună cu Adriana Titieni un cuplu de admirat. Ea este o cunoscută actriţă şi realizatoare de emisiuni de televiziune şi radio. Cum se înţeleg doi oameni care au aceeaşi profesie? Copiii dumneavoastră, de asemenea, sunt ”deja” actori. Ariadna a jucat în Domestic, iar Marc în Quod erat demonstrandum şi, de asemenea, în Domestic.

Din păcate eu şi soţia mea avem amândoi un program extrem de încărcat. Plecăm dimineaţa şi ne întoarcem seara târziu. Fiica mea, Ariadna, şi-ar dori să devină medic şi deja face voluntariat într-un spital, fiind foarte pasionată de acest lucru. Ea a reuşit să-l capaciteze şi pe fratele ei, care face şi el voluntariat la Crucea Roşie. Cred totuşi că Marc s-ar putea să îmbrăţişeze profesia de actor.

Cum vă încărcaţi bateriile?

Nu simt oboseala pentru că îmi place foarte mult ceea ce fac. Când am timp liber, două lucruri mă relaxează: schiul, iarna, şi marea de turcoaz, vara. Traversăm o perioadă grea în care problema cu ieşitul în weekend nu e la ordinea zilei pentru mine. Cu timpul stau prost. Până şi muzica o ascult numai în maşină. Sunt pasionat de neuro-ştiinţe şi citesc mult în acest domeniu. Ţin un curs de Dezvoltare Personală prin Tehnici de Teatru şi Film la Şcoala de Duminică. Avem şi un motto: Indiferent cine eşti, Dumninica poţi să-ţi exersezi visele.

În pelicula Valuri de Adrian Sitaru

La ce visează totuşi Adrian Titieni?

Aş vrea să înţeleg enorm de multe lucruri care sunt trecute la capitolul Necunoscut. Despre conştiinţă, despre om, despre Dumnezeu. Să pătrund acest mister al vieţii la care de multe ori nu am acces.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.