Răul se bate cu Mai-Răul

Ziua în care au încetat luptele dintre Bine şi Mai-Bine a fost una din cursul anului 869 d.H., când a fost parafată dogma că omul NU e spirit, suflet şi trup, ci doar suflet şi trup. Atunci, la al şaptelea Conciliu Ecumenic, am încetat să mai avem acces la necesitatea din legile celor spirituale şi am pornit către cercetarea necesităţii din lumea celor exclusiv naturale.

După aceea n-am mai ştiut să argumentăm dacă sufletul e nemuritor ori ba, iar despre reîncarnare nu s-a mai putut vorbi dat fiind că nu putea fi susţinută ideea că sufletul ar avea vieţi succesive.

De atunci, luptele dintre Rău şi Mai-Rău au luat forme diverse. Mai întâi au fost Cruciadele, care au ocultat o încercare de a pune Ierusalimul mai presus de Roma. În bătăliile acelea, Răul templier a ţinut partea Ierusalimului şi a fost înfrânt de Mai-Răul Romei, care a fost obligată să politizeze în exces puterea Bisericii.

Mai apoi, Răul Reformei, care a individualizat universalismul creştin, a fost înfrânt de Mai-Răul Contrareformei, care a lichidat platonismul Renaşterii.

Tot Răul spre Bine? Într-un plan spiritual, rămas fără cercetare, aşa au decurs lucrurile: au apărut ştiinţele naturii, iar triumful lor a dus la excesele raţionalismului până la punctul în care şi spiritualul din natură a fost evacuat şi a ieşit la iveală tehnologicul cu marile sale avantaje materiale.

Iluminiştii nu au putut găsi paradigma în care raţiunea şi sentimentul să mai facă pace şi am intrat în ceea ce Hobbes numea războiul fiecăruia cu fiecare, căci, zicea el, omul este rău prin chiar natura sa. Nu, a răspuns Rousseau, omul e bun prin natura sa, dar l-au stricat istoria şi politica, aşa că ar fi de datoria sa să gândească politici care să repare Răul istoric. Aici ne aflăm.

De la Rousseau încoace, am devenit constructorii unui Rău mai mic care să înfrângă Răul mai mare, deşi însuşi „cetăţeanul din Geneva” a ţinut să pună în pagini literare strălucite conflictul fără soluţie de armonizare dintre raţiune şi sentiment.

De la Revoluţia Franceză până în prezent, am uitat tot mai mult să mai luăm în seamă acest conflict dat fiind că, inevitabil, a trebuit să evacuăm şi sufletul din natura umană. Filosoful cel mai lipsit de suflet dintre toţi a fost Marx. Urmaşul său de azi e George Soros.

Bătălia pentru suflet în cadrul UE a fost abandonată. SUA încearcă azi să-şi păstreze ceea ce în tradiţiile sale era respectul pentru cele sufleteşti. Acestea sunt înlocuite, acum, de respectul pentru nişte constructe ideologice care promit Mai-Binele, dar aduc, pas cu pas, Mai-Răul: decăderea calităţii învăţământului, slăbirea puterii de a acţiona ca o colectivitate unită, corupţia politică generalizată şi, iată, prăbuşirea încrederii în justiţia din SUA şi apariţia făţişă a neocenzurii. Aceasta a existat şi înainte, netransparent, şi este responsabilă pentru orientarea antisuflet a învăţământului din SUA, aşa cum Roma este responsabilă pentru orientarea antispirit de după 869.

Şi Voltaire a practicat speculaţiile financiare şi s-a întâmplat să aibă o gândire care i-a influenţat pe revoluţionari.

Diferenţa dintre Voltaire şi George Soros face portretul exact al victoriilor Mai-Răului în lumea care a decretat că spiritul din natura umană este doar o însuşire particulară a sufletescului, pentru ca apoi să considere că sufletescul este o secreţie mai specială a celor fizice.