Războiul Kremlinului împotriva sfinților

Rusia nu duce în Ucraina ori Republica Moldova doar un război împotriva granițelor. Moscova duce un război împotriva memoriei sfinților și a Ortodoxiei în general. În timp ce propaganda de la Moscova vorbește despre apărarea Ortodoxiei, rachetele rusești au lovit sate, orașe, cimitire, mănăstiri, icoane, clopote și arhive.

Trebuie să recunoaștem că cinismul este total. Același imperiu care se prezintă drept scut al credinței transformă altarul în țintă și ruina în mesaj politic. Nu vorbim despre ostilitate față de credincioșii ruși, ci despre capturarea unei tradiții de către un stat agresor. Kremlinul a învățat că simbolurile religioase pot pătrunde acolo unde tancurile stârnesc rezistență, mai exact în familie, în școală, în sat, în frica omului simplu de a nu-și pierde rădăcinile.

De ce lovește Rusia tocmai aici? Pentru că Ortodoxia ucraineană ori românească nu este doar o realitate religioasă, ci și un act de libertate națională. O biserică ucraineană care se roagă în limba ei, care își cinstește martirii și care nu cere voie de la Moscova contrazice mitul „lumii ruse”. De aceea Kremlinul nu se mulțumește să ocupe teritorii, vrea să ocupe sensuri și să decidă cine are voie să fie creștin, cine are voie să fie ortodox și cine trebuie să rămână vasal sub cupolele imperiului. Aici începe războiul împotriva sfinților, când libertatea rugăciunii devine crimă geopolitică.

În Ucraina, această strategie se vede în forma ei brutală, mai exact bombe asupra patrimoniului religios, preoți intimidați în zone ocupate, comunități rupte între frică și loialitate forțată. Nu este o pagubă colaterală când, an după an, numărul lăcașurilor avariate crește. Este o strategie veche, aplicată de Imperiile Țarist, Sovietic ori Putinist. Rusia distruge ceea ce spune că apără, pentru că nu iubește Ortodoxia, ci controlul asupra ei.

În R.Moldova, metoda este mai tăcută, dar nu mai puțin periculoasă. Aici nu cad zilnic rachete peste biserici, însă se lucrează asupra sufletului public prin dependență canonică, nostalgie imperială și instituții religioase folosite ca relee politice. Când patrimoniul este modificat fără respect față de lege, când garduri istorice sunt demolate, când monumente sunt reparate până nu se mai recunosc, nu pierdem doar piatră. Pierdem documente vii ale identității noastre. O biserică mutilată arhitectural devine o minciună în piatră. Ea arată veche, dar vorbește cu vocea celui care a intervenit abuziv.

Armenia, deși aparține tradiției apostolice armene, nu ortodoxiei slave, arată aceeași lecție geopolitică. Moscova promite protecție sacră, dar livrează dependență. Când comunitățile armene din Nagorno-Karabah au fost împinse spre exod, protectorul rus a asistat, a negociat, a profitat, apoi s-a retras. Patrimoniul creștin rămas acolo a devenit vulnerabil exact fiindcă oamenii care îl păstrau au fost alungați.
Aceasta este arma religioasă a Rusiei, nu credința, ci confuzia dintre credință și supunere. Ea lovește în Ucraina cu rachete, în Moldova cu influență, în Caucaz cu promisiuni goale. Îmbracă geopolitica în odăjdii, numește ocupația apărare spirituală și transformă preotul obedient în soldat fără uniformă. Este o armă de distrugere în masă a încrederii, mai exact a încrederii dintre parohii, dintre cetățeni și stat, dintre istorie și adevăr. De aceea fiecare restaurare avizată, fiecare arhivă digitalizată, fiecare parohie care refuză propaganda devine o formă de apărare națională. Patrimoniul nu este lux cultural, el este dovada că un popor a existat înaintea imperiului și va exista după el, cu nume, limbă și martiri.

A apăra Ortodoxia astăzi înseamnă, paradoxal pentru unii, a o apăra de imperialismul rus. Înseamnă a apăra libertatea bisericilor locale, patrimoniul restaurat legal, memoria comunităților și dreptul fiecărui popor de a se ruga fără tutelă politică. Sfinții nu aparțin unui minister de externe, icoanele nu au pașaport rusesc, iar credința care cere tancuri ca să fie ascultată nu mai este credință, ci propagandă.