Robert Ross: „Tatăl meu s-a gândit toată viaţa la România şi mi-a lăsat un legământ românesc ca moştenire”

Pentru unii bucureşteni, întâlnirea recentă cu americanul Robert Ross, care a donat „Me­mo­rialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” mai multe desene şi materiale, păstrate de la sfârşitul anilor ’40, când tatăl său vitreg, diplo­ma­tul american Donald Dunham, se afla la post în Bucureşti (1945-1950), a fost o mare şi plăcută sur­pri­ză. După atâţia ani de la terminarea războiului mon­dial, seniorul economist agrar, azi pensionar, care a fondat organizaţia LAAD (Latin American Agri­cul­tural Development), venea pentru a doua oară în Ro­mânia, acolo unde şi-a petrecut adolescenţa, pur­tând cu sine memoria vie a acelor timpuri. Martor al dramelor postbelice, Ross a fost atât de revoltat de primele manifestări ale stalinismului românesc încât a devenit un anticomunist convins. Practic, întreaga viaţă i-a fost marcată de România, mai cu seamă că tatăl său (decedat în anul 2000) i-a întreţinut nostalgia pentru „partea bună”, pentru frumuseţile şi oamenii din acest colţ de lume. A purtat căciulă, a jucat în horă, a umblat pe drumuri de ţară cu bicicleta. Dar a fost şi martor la primele arestări de mari intelectuali şi oameni de stat, al marilor procese politice, al alungării Regelui Mihai, al primelor „întovărăşiri” agri­cole – metoda hoţească bolşevică, prin care regimul co­munist credea că-i învaţă pe ţărani cum să mun­ceas­că pământul în comun, ca pregătire psihologică pentru colectivizare. Acest din urmă aspect l-a marcat cel mai mult pe adolescentul american, care a înţeles că şi în mediile agricole tradiţionaliste pătrunderea co­munismului este posibilă. Mai târziu, absolvind economia la Harvard, a pus bazele LAAD şi a în­cer­cat să ajute, cu bani şi consultanţă, acolo unde a putut, adică în America Latină.

„Tata şi cu mine am fost martori ai instaurării dramatice a comunismului în România”

În ce a constat donaţia dvs. făcută „Me­mo­rialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei”, domnule Robert Ross?

E vorba de mai multe desene ale prietenului meu bucureştean, din anii 1945-1950, Petre Grant, funcţio­nar al Legaţiei Americane, despre care am ştiut că a murit curând după arestare, în detenţie politică, la Canal. Desenele sunt grăitoare pentru acel moment, cuprinzând, printre altele, un portret al Anei Pauker. Din fericire, ceea ce şi eu, şi tata am ştiut şi am de­plâns atâtea decenii, adică moartea groaznică a pri­etenului nostru, s-a dovedit neadevărată. Petre Grant, nepotul consulului britanic la Bucureşti, al cărui nume îl poartă Podul Grant, Effingham Grant, nu a murit la Canal, ci a fost eliberat şi, cu toată perma­nen­ta urmărire a Securităţii, constrângere, boală şi des­­tulă sărăcie la sfârşitul vieţii, a avut o carieră im­por­tantă de artist grafic, autor de afişe, premii, mem­bru UAP. Aceste lucruri le-am aflat cu ocazia acestei vizite la Bucureşti, din dosarul de urmărire a lui, care se află la CNSAS. Este vestea care răsplă­teş­te toate dorurile mele româneşti, care m-au însoţit o viaţă!

Prin ce metode v-a întreţinut tatăl dvs., fost ataşat cultural la Bucureşti, nostalgiile şi interesul pentru România?

Tata, iar pe urmele lui şi eu, a iubit foarte mult această ţară. Atât de mult încât, deşi licenţiat al Universităţii Yale, şi-a obţinut doctoratul, magna cum laude, la Bucureşti, sub îndrumarea profesorului George Oprescu, cu disertaţia „Profil românesc: Studiu asupra caracterului naţional reflectat în artele vizuale”. Tata şi cu mine am fost martori ai instaurării dramatice a comunismului în România, ai arestărilor inclusiv din rândul angajaţilor Legaţiei Americane. În 1950, Donald Dunham a publicat în Elveţia un roman document – cu numele real al celor în cauză, de la Regele Mihai la Iuliu Maniu („Die Schatten werden länger”/ „Umbrele sunt tot mai lungi”). El este şi au­to­rul volumului de memorii „Misiunea: Bucureşti. Instaurarea comunismului în România, văzută prin ochii unui diplomat american”, prefaţat de Ernest H. Latham Jr. Dacă Donald Dunham este primul ame­ri­can care-şi ia doctoratul la Universitatea din Bucu­reşti, prefaţatorul său, istoricul Ernest H. Latham Jr., i-a urmat exemplul în anii ’80 când, fiind tot ataşat cultural, şi-a luat şi el doctoratul la Universitatea din Bucu­reşti, păstrând statornic interesul faţă de Româ­nia. Aşadar, toată viaţa lui, tata s-a gândit la România, lă­­sându-mi un fel de legământ românesc ca moşte­nire.

Aţi petrecut câteva zile la CNSAS, între do­sa­rele Securităţii. Ce v-a atras atenţia în mod deosebit?

Înainte de toate, amabilitatea autorităţilor, rapiditatea cu care mi-au dat aprobările de a studia arhivele. Apoi, ceea ce am găsit în acele arhive. Nume pe care le uitasem, de diplomaţi, mi-au revenit în minte. Mă gândesc la diplomatul englez Charles Robertson, care închiriase o vilă în Predeal, unde ne petreceam sfârşiturile de săptămână; la Eugen Heart, Michael Roller, Charles Burell şi mulţi alţii pe care i-am cunoscut la Legaţia Americană şi care, surpriza surprizelor, în dosarele de la CNSAS figurează ca foşti spioni! Este atât de bizar! Soţia lui Burell m-a în­­văţat gramatica engleză! La Câmpina, în vila lor, am învăţat să joc bridge! Şi tot atunci, în 1947, l-am cunoscut pe Regele Mihai, cu care am dat mâna, la Si­naia, pe terenul de golf. Ce am văzut în aceste dosare nu este România, ci România intrată în Războiul Rece, barbarismul sistemului comunist, aflat la în­cepu­turi. Am descoperit că mulţi funcţionari români care lucraseră pentru Legaţie au fost arestaţi şi încar­ceraţi fără procese corecte. Asta m-a durut foarte tare, m-am simţit vinovat, după atâţia ani..

„Anii pe care i-am petrecut în România au definit restul vieţii mele!”

Ce consecinţe directe asupra vieţii şi carierei dvs. au avut anii petrecuţi în adolescenţă la Bucu­reşti?

Anii pe care i-am petrecut în România au definit întreg restul vieţii mele! Ceea ce am văzut, alături de părinţii mei, în acei ani 1940, m-a marcat în aşa măsură încât, după licenţa la Harvard şi serviciul militar, m-am hotărât să-mi dedic viaţa efortului de a opri expansiunea comunismului în emisfera vestică. Dacă în România şi în Răsăritul Europei nu mai aveam acces cu ideile mele, neavând nicio şansă contra co­mu­nismului, şi dacă sistemul a făcut imposibilă inter­venţia mea eventuală pentru sprijinirea agricul­turii, imaginată ca un fel de Plan Marshall pentru ţăranii săraci, am decis să mă duc în sud, spre a acorda opor­tunităţi economice popoarelor sărace ale Americii Latine, maselor de agricultori, prin mici împrumuturi (de maxim 3 milioane de dolari). În total, organizaţia pe care am fondat-o în acest scop, Latin American Agri­cultural Development (LAAD), a oferit peste do­uă miliarde de dolari sub formă de împrumuturi pre­ferenţiale, cu dobânzi mici. Practic, LAAD a susţinut cu prioritate fermele familiale din 15 ţări, şi vă ima­gi­naţi cât de mult mi-aş fi dorit să pot face ceva în acest sens şi pentru ţara mea de suflet, România! În momentul în care nevoia de a acorda împrumuturi a crescut, i-am luat ca parteneri pe corporatiştii de la IFC (International Finance Corporation), o divizie a Băncii Mondiale, care ne-au acordat două credite importante, de 20, respectiv 30 de milioane de dolari. Am rămas în relaţii bune de afaceri cu colegii de la IFC şi m-am bucurat foarte mult când am aflat că au refuzat să finanţeze proiectul aurifer de la Roşia Montană, plănuit de o corporaţie junior din Canada.

Nu credeţi că experienţa dvs. cu LAAD ar fi utilă şi în România?

Cred că da. Până acum, am fost trimis de Ca­mera de Comerţ a SUA să ţin prelegeri de marketing la Ploieşti, Bucureşti, Braşov, Constanţa şi Craiova. Cu această ocazie, m-au dus în vizită la câteva ferme mari, precum Murfatlar. Acolo am vorbit de marketingul vinului, cum să-şi întărească vinul românesc prezenţa pe piaţa americană. Mi-au răspuns că nu e ca­zul să-şi facă probleme, că ei au contract cu Mon­sieur Henri Wines (Selection) de mai multe decenii. Bine, am spus, dar acest brand este un brand de vinuri ieftine în America. „Premiatul” vostru, un vin ex­ce­lent, se vinde la nivelul de jos, pentru că nu se vinde sub numele „Murfatlar”, ci „Monsieur Henri Selec­tion”. Nu veţi face niciodată suficient profit, pentru că veţi concura la cele mai ieftine, nu la cele mai scumpe vinuri. Ieşiţi din acest cerc vicios, deschideţi com­petiţia cu mai multe firme din SUA, ridicaţi frun­tea, aveţi cu ce! Trebuie să controlaţi piaţa, Monsieur Henri nu va plăti mai mult pe vinul vostru, chiar dacă îi creşteţi calitatea. Va cumpăra mereu vinul de unde este cel mai ieftin. Astăzi, sunteţi voi, dar mâine poate fi Bulgaria sau Macedonia. Căutaţi să dezvoltaţi brandul „Murfatlar” pe piaţa americană, crescând ca­li­tatea produsului. Veţi vedea ce iese.

„Preocuparea în agricultură trebuie să fie pentru calitate şi mai ales pentru marketing, pentru studiul pieţei”

De ce credeţi că mulţi dintre agricultorii ro­mâni întâmpină probleme pe diverse pieţe, deşi pro­dusele lor sunt de calitate?

Din cauza mentalităţii şi a programei univer­si­ta­re. Specialiştii români, agronomi sau horticultori, au fost învăţaţi să urmărească creşterea producţiei, asta se predă în facultăţi şi se încurajează la televizor. Se zbat agronomii să dea 8.000 de kilograme de grâu la hectar, ca în Franţa sau Germania. Greşit! Preocu­parea trebuie să fie pentru calitate şi mai ales pentru mar­keting, pentru studiul pieţei. Programa universitară e orientată spre trecut, spre al Doilea Război Mon­dial, spre producţie cu orice preţ, iar acest lucru trebuie schimbat. Universităţile de agronomie trebuie să aibă propria curriculă, editată pe baza predicţiilor pro­prii: încotro se îndreaptă România, încotro se în­dreaptă regiunea respectivă, Moldova, Muntenia, Do­brogea, ce loc va ocupa în cadrul UE, ce culturi o avantajează, ce stil de marketing i se potriveşte cel mai bine? Dacă în UE carnea de vită este răspunsul, în America Latină fructele sunt sursa de bani, întrucât vitele din SUA şi Australia au ocupat piaţa. Dar am aflat că şi horticultura este vitregită în România, deoa­rece ţara trăieşte din importuri masive de mere, pere şi prune, în timp ce dealurile ei au rămas pline de mă­răcinişuri. Am citit că sunt peste un milion de hectare care aşteaptă a fi plantate cu pomi. La şedinţele Ministerului Agriculturii ar trebui să participe, măcar prin rotaţie, şi rectorii universităţilor de agricultură, să se pună de acord cu guvernanţii asupra ţintelor de atins. Acest minister nu ar trebui politizat, căci politica în agricultură este otravă. Ar trebui să fie un mi­nis­ter de tehnocraţi, în care să-şi găsească locul şi cer­cetarea agricolă, şi producţia, şi învăţământul agro­nomic, şi studiul pieţei. Un mic guvern în guvernul cel mare, şi viitorul agriculturii româneşti este asigurat.

„Roşiile româneşti, cultivate tradiţional, au cel mai bun gust din lume”

Românii s-au obişnuit cu subvenţiile primite de la UE, iar mulţi dintre fermieri, mari sau mici, nu mai concep cultivarea pământului fără aceşti bani. Sunteţi de acord cu subvenţionarea agri­cul­turii?

Organizaţia mea a finanţat mii de ferme fa­mi­lia­le pe continentul sud-american, dar niciodată o fer­mă subvenţionată. N-aş finanţa pentru nimic în lume o fermă subvenţionată, fie ea şi direct de Bruxelles! Ar fi o investiţie distorsionată care, mai devreme sau mai târziu, s-ar răzbuna. Dacă finanţatorul de sub­ven­ţii intră în criză, şi acest lucru este posibil şi în cazul UE, subvenţiile dispar, iar atunci fermele vor avea mari probleme financiare. Între războaiele mondiale, Ro­mânia a fost grânarul Europei. De la cine a primit subvenţii? Totuşi, pentru agricultura de munte, dacă pă­mântul este muncit, este de acceptat un anumit fel de subvenţii, mai cu seamă dacă produsele sunt organi­ce. Dar şi aici lipseşte marketingul. Roşiile româ­neşti, cultivate tradiţional, au cel mai bun gust din lume. Cine ştie acest lucru? Nici măcar birocraţii din Bruxelles, care ar plăti şi 20 de euro pe un kilogram de roşii adevărate…

Sursa: FormulaAS

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 1
Ion Longin Popescu 65 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.