Românul care l-a alungat pe Bela Kun

Astăzi (19 august pe stil nou), se împlinesc 104 ani de la intrarea Armatei Române în Budapesta și de la alungarea guvernului condus de Bela Kun.

Puțini știu însă cine a fost eroul care a cucerit Budapesta de unul singur. Este vorba despre un român care nu a avut un ordin expres în acest sens. A avut doar o inima de român adevărat și câteva companii de soldați. Mai marii Armatei nu i-au iertat îndrăzneala de a acționa de capul lui, condus doar de un imens patriotism. Se pare că și atunci, gloria și-o doreau cei care conduceau atunci Armata….iar gloria nu s-a dorit a fi împărțită. Această acțiune ar fi născut reacții dure ale aliaților care nu doreau ca armata mica a unei țări, conduse de un rege neamț, rege care semnase un armistițiu cu germanii și austro-ungarii, să joace un asemenea rol important într-o capitală a inamicului.

În acest fel, numele generalului Gheorghe Rusescu, el este învingătorul lui Bela Kun si întâiul cuceritor al Budapestei, a rămas în umbră… El este generalul român a cărui iubire de țară a explodat la porțile Budapestei.

„Onorul la general” sau mai multe despre Gheorghe Rusescu

Se numea simplu şi creştineşte – Gheorghe. Întocmai ca doborâtorul balaurului. S-a născut la Bucureşti, la 9 septembrie 1867, fiu al lui C.A. Rusescu şi al Eufrosinei Rusescu, a absolvit rând pe rând Şcoala de fii de militari Craiova, Şcoala de ofiţeri Bucureşti, Şcoala specială de cavalerie şi Şcoala Superioară de Război. A debutat în dificila profesie a armelor urmând tradiţia familiei în 1888, ca sublocotenent şi a fost trecut în rezervă în 1924, cu gradul de general, fiind apoi înaintat la gradul de general de divizie în retragere în 1932.

A avut onoarea de a fi decorat cu Coroana României, Medalia Jubiliară Carol I, Medalia „Avântul Ţării”, Steaua României în grad de cavaler şi Coroana României cu spade, cu panglică de Virtute Militară în grad de comandor.

A fost tatăl a şapte copii din două căsătorii. De menţionat faptul că a obţinut gradul de general la 1 septembrie 1917 pe câmpul de bătălie.

Într-o declarație politică susținută în iunie 2012 – declaraţie cu tema „Tricolor, Transilvania, Trianon”, fostul parlamentar Marian-Florian Săniuţă afirma:

„După ani de căutări prin arhive, am reuşit să strâng un fond documentar provenit în special din jurnalele de operaţii ale Armatei Române, ocazie cu care le mulţumesc tuturor celor care, ştiuţi sau anonimi, mi-au dat o mână de ajutor. De ce m-am oprit din căutările mele asupra generalului Rusescu? Simplu: i-am găsit numele trecut în Enciclopedia României, ediţia 1940-1941, drept unul dintre eroii campaniei din 1919 a Armatei Române.

1919? Dar ani în şir am învăţat la lecţiile de istorie că prima conflagraţie mondială s-a sfârşit în 1918! Aşa cum din anii ’50 ai secolului trecut nimeni nu se întreabă de ce în interiorul Arcului de Triumf din Bucureşti un basorelief din şirul de bătălii purtate între 1916 şi 1919 este alb, lipsind victoria de la Budapesta, care a fost ştearsă în numele relaţiilor „frăţeşti” dintre Republica Populară Ungară şi Republica Populară Română.

Da, în 1919, armata română a trebuit să reacţioneze la provocările unei puteri învinse care nu accepta să piardă Transilvania, în ciuda hotărârii Adunării Românilor de la Alba Iulia din 1918.

Guvernul bolşevic al lui Bela Kun reprezenta în acel an 1919, la mai puţin de doi ani după Marea Revoluţie din Octombrie, o ameninţare pentru stabilitatea întregii zone carpatice.

«Campania militară începuse la 20 noiembrie 1918 cu trecerea pentru a doua oară a Carpaţilor Moldovei pentru eliberarea Transilvaniei şi se sfârşise la 20 august 1919 prin cucerirea Budapestei. Campania ne-a costat pierderi serioase. Totalul lor se ridică la 188 de ofiţeri şi 11479 soldaţi din care 69 de ofiţeri şi 3601 soldaţi morţi» (Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, Editura Casei Şcolilor, Bucureşti).

Ei bine, care a fost totuşi rolul generalului Rusescu în această campanie antibolşevică? Comandant al Brigăzii 4 Roşiori, participantă la campanie, generalul Rusescu ocupase localitatea Albertirsa la 2 august 1919, tăind retragerea grosului inamic către Budapesta. Pe şoseaua Cegled-Albertirsa trupele ungare încep să se predea în masă soldaţilor brigăzii române cu tunurile şi autocamioanele lor. Un ordin al Diviziei a 6-a flancgarda stângă, căreia îi era ataşată operativ Brigada 4 Roşiori, o îndrumă în ziua de 3 august către sud, în direcţia Kecskemet pentru a concura la încercuirea şi capturarea grupului inamic de la sud. În acel moment, avangarda Brigăzii 4 Roşiori se afla, conform jurnalelor de operaţii, la câteva ore de Budapesta. «Comandantul Brigăzii de roşiori e un suflet de cavalerist intreprid», cum avea să-l descrie Constantin Kiriţescu. El modifică ordinul primit şi trimite spre Kecskemet numai Regimentul 2 cu cinci escadroane pe care îl socoteşte suficient pentru operaţia ordonată în această direcţie, păstrând restul, trei escadroane ale regimentului 6, cu sine.

În fruntea acestui detaşament de patru sute de călăreţi, cu două tunuri şi două grupuri de mitraliere, Rusescu porneşte spre Budapesta, iar la 8 seara, după intense parlamentări, cu un guvern fantomă, se instalează în curtea cazărmii de husari «Arhiducele Iosef».

Iată ce consemna jurnalul de operaţii al generalului Rusescu în data de 4 august 1919, orele 8 dimineaţa – «Forţele cu care sunt în oraş sunt: 3 escadroane cu două grupuri mitraliere – Regimentul 6 Roşiori şi o secţie A.C. Încă de ieri dimineaţă, 3 august, toate comunicaţiile spre Budapesta au fost interceptate… Populaţia este liniştită, binevoitoare sosirii noastre. Ne-au primit cu aclamaţie, cu bine am venit, Trăiască România… Actul istoric de intrare a Armatei Române în Budapesta va rămâne, căci chiar dacă voi primi ordin de retragere, voi primi defilarea detaşamentului ce am în faţa Parlamentului Ungar» (arhiva M.Ap.N., fond M.St.M, secţia studii istorice, dosar 800, fila 444-445, 453-456).

Acesta a fost gestul eroic care a dus la înlăturarea definitivă a Guvernului bolşevic Bela Kun. Putem spune că prin eroismul lor, generalul Rusescu şi armata română au eliberat Ungaria de pericolul roşu…Poate şi numai din acest motiv, generalul Gheorghe Rusescu are dreptul la aducere-aminte şi la o statuie, atât în România, cât şi în Ungaria…

Iată cum descrie Constantin Kiriţescu, în lucrarea sa „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919” ziua de 4 august 1919: „Ziua de 4 august a adus românilor încoronarea biruinţei de la Tisa. Era una din acele mari satisfacţii pe care Providenţa le păstrează pentru popoarele greu încercate, care au dovedit tărie de suflet în urmărirea unei idei drepte şi au ştiut să-şi încordeze braţele şi să nu-şi cruţe sângele pentru izbândirea ei.

La ceasurile 6 seara trupele Diviziei 1 de Vânători intrau în Budapesta şi ocupau capitala ungară. De-a lungul marelui bulevard Andrassy trec coloane lungi de infanterie, cavalerie, artilerie. În inima oraşului, generalul comandant al trupelor din Transilvania primeşte defilarea trupelor. Niciodată o trupă românească n-a defilat mai mândru, mai marţial. Niciodată un comandant n-a trebuit să facă o sforţare mai puternică ca să-şi înăbuşe, sub masca severă a şefului, explozia de sentimente ce urcau din inimă, spre a se fărâma în lacrimi. În această zi neuitată de 4 august, soldaţii români trec în pas de paradă, în cântecul voios al fanfarei militare, prin inima capitalei ungare, cucerită de ei în luptă dreaptă… Şi trupele române trec mereu, iar pasul lor răsună cadenţat, ca un ritm de epopee. Trâmbiţele înalţă spre cer din ce în ce mai vesel imnul lor de triumf…

Comandantul oştirii, înconjurat de statul său major, primeşte defilarea răspunzând ofiţerilor care salută cu sabia, steagurilor care se pleacă, soldaţilor care aruncă căutături voioase. Dar ochii săi alunecă visători peste rândurile soldaţilor, străbat prin negura vremurilor apuse şi revăd într-o înşirare tumultuoasă tot clocotul patimilor şi al zbuciumurilor care se răzbună în această clipă. Sunt umilinţele, împilările şi jafurile de veacuri, inima strivită şi gura închisă cu pumnul, sînt mucenicii înfipţi în ţeapă ori întinşi pe roată, preoţii batjocoriţi şi scuipaţi, cărturarii vârâţi în temniţe, ori siliţi să-şi schimbe ţara. Este un trup frumos de voievod viteaz, aruncat pe o câmpie, despărţit de capul în care încolţise întâia dată sămânţa care, udată de lacrimi şi de sânge veacuri de-a rândul, dă astăzi rodul cel îmbelşugat. Este întreaga poveste milenară a neamului martir, care se încheie într-o apoteoză orbitor de strălucitoare. Este ziua hotărâtoare a unui lung proces istoric care se sfârşeşte aşa cum trebuie să se sfârşească toate lungile controverse: izbânda dreptului şi a dreptăţii…

Soarele apunea presărând o pulbere aurie peste turnurile şi cupolele metropolei ungare. Deasupra cetăţuii lui Soliman, deasupra Burgului habsburgic, deasupra Parlamentului unguresc, fluturau falnic culorile naţionale ale steagului românesc…

Războiul româno-ungar, actul final cu care s-a încheiat participarea României în marele război mondial, a fost încoronat de cel mai strălucit succes. El este cel care a asigurat îndeplinirea celei mai importante şi celei mai scumpe părţi din idealul nostru naţional. Astfel, unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată la Alba Iulia prin libera exprimare a voinţei întregului popor de peste munţi. Ea a fost însă tradusă în fapt material prin acţiunea biruitoare a soldatului român. Actul unirii de la Alba Iulia şi Tratatul de pace de la Paris au căpătat putere prin iscălitura pe care a pus-o cu vârful baionetei sale soldatul român, acelaşi care la Mărăşeşti căpătase dreptul de a pretinde cu voce tare realizarea revendicărilor noastre”.