Zilele trecute am ascultat la televizor reflecţiile unui cunoscut istoric român: Neagu Djuvara. Starea societăţii româneşti a fost tema centrală a îngrijorării sale: foarte multe probleme ale României; explozia sărăciei şi a corupţiei, dezagregarea economiei şi a vieţii sociale.
Un fin discurs, dar m-a surprins explicaţia pe care încearcă să o schiţeze: aşa suntem noi românii, mentalitatea noastră. Nimic original. În discuţiile publice, această formă a auto-învinovăţirii fără speranţă este curent invocată.
Apelul la această explicaţie ridică o mare întrebare: poate fi considerată mentalitatea a fi un factor explicativ primar? Evident, mentalitatea este şi ea un factor explicativ, dar în nici un caz cel mai important. Ea este un factor explicativ intermediar. Contextele sociale modelează mentalitatea oamenilor. Deci explicaţia trebuie căutată nu în ”mentalitate”, ci în contextele sociale care au produs şi menţine o anumită mentalitate.
Să mergem mai departe. De ce noi românii avem o asemenea presupusă mentalitate? Mentalitatea românilor este rezultatul sedimentării unei experienţe istorice de secole în diferite contexte sociale.
Djuvara insistă asupra acestei probleme. Explicaţia este căutată în istorie: lunga dominare a turcilor, o istorie dificilă a românilor între trei imperii: turcii, Austro-Ungaria, Rusia. Aceste condiţii externe dificile ne-au determinat să căutăm soluţii de supravieţuire, să ne ”descurcăm”.
Invocarea obsesivă a turcilor s-a uzat însă. Cât timp vom mai explica tot ceea ce se întâmplă cu turcii ? Devine tot mai jenant să explici de exemplu explozia actuală a corupţiei printr-o mentalitate presupusă a acţiona constant a lungul secolelor.
Un istoric subtil, Djuvara nu a părut înclinat să fie satisfăcut cu o asemenea explicaţie. Dar nemulţumirea sa se încurcă jenant: nu cumva natura noastră a românilor este responsabilă ? Terenul este lunecos: ce este natura românilor? Natura înnăscută a popoarelor este un concept depăşit de întreaga ştiinţă actuală.
Să revenim la mentalitate. Generată de un anumit context social, mentalitatea poate fi însă profund modificată de noile contexte sociale. Sau va continua să acţioneze atâta timp cât este susţinută de noile contexte sociale. Peste istoria cu turcii au trecut succesiv alte istorii: istoria constituirii României moderne, apoi istoria experienţei comuniste şi, în fine, experienţa de 26 ani a tranziţiei. Dacă nu luăm în considerare tot acest proces istoric, riscăm să ajungem la presupoziţii caricaturale de tipul: dominaţia turcă de acum câteva secole este cauza, prin medieri complexe, a exploziei corupţiei în secolul XXI. Mentalitatea actuală este determinată mult mai direct de actualul context social al tranziţiei, decât de experienţa istorică cu Imperiului Otoman.
Deci nu mentalitatea este explicaţia, ci contextul social care a produs-o şi, mai important, care o menţine. Asupra mentalităţii se poate acţiona direct, dar de regulă rezultatele sunt mai degrabă modeste. Soluţia este schimbarea structurilor, a contextului care susţine respectiva problemă. Explozia corupţiei actuale nu poate fi explicată prin tradiţie, mentalitate, sau presupusa natură a românilor, ci prin contextul social actual care a produs-o şi o explică.
Nu este vorba doar de o eroare epistemologică, ci de o viziune cu funcţii ideologice. Explicaţia tuturor problemelor sociale prin ”natura umană universală” sau prin ”mentalitatea noastră constituită istoric” este o ideologie conservatoare a pasivismului social: nu organizarea socială actuală este responsabilă, ci oamenii, mentalitatea lor. Este vina individuală a noastră a tuturor românilor. Dar vina pare a fi nici măcar a românilor actuali, ci a istoriei de secole, iar istoria nu poate fi schimbată. Nu mai e nimic de făcut.
Nu e nevoie de o schimbare socială, dar nu putem să ne plângem de mentalitatea noastră. Invocarea obsesivă a mentalităţii are funcţia de a nu mai da atenţie realităţii prezente şi responsabilităţii acesteia, a căuta cauzele oriunde în altă parte, dar nu în societatea prezentă. Oamenii sunt săraci şi nemulţumiţi, dar e vina lor. De ce ne mirăm atât?
Identificarea corectă a explicaţiei este importantă pentru că din ea decurge ce am putea face. Explicaţia orientează acţiunea.
Paradigma explicaţiei prin mentalitate plasează responsabilitatea pe oameni. Este o explicaţie morală. Ea are la bază o evidenţă solidă. Viaţa socială este rezultatul acţiunii oamenilor. Fiind liberi, noi putem acţiona într-un fel sau altul. Filozoful francez Sartre, care a dominat câteva decenii filozofia epocii, avansa un principiu fundamental: suntem liberi şi fără scuze. Dincolo de libertate nu mai este nimic de explicat. Tot ce este în societate este rezultatul acţiunilor noastre. De ce societatea este aşa cum este? Pentru că aşa noi am acţionat.
Ce este de făcut ? Să determinăm pe oameni să se comporte altfel. Soluţia la problemele actuale este deci să facem legi/ norme şi să acţionăm cu fermitate pentru asigurarea respectării lor. Istoria a inventat mecanisme sociale de control şi sancţiune, adesea foarte dure: închisorile şi pedepsele. Morala şi justiţia la care se adaugă şi religia sunt instrumentele schimbării sociale, de instaurare a unei societăţi bune. Dacă ne referim la corupţie, DNA-ul a fost construită ca soluţie.
Paradigma mentalităţii/ moralei se confruntă cu o problemă dificilă: de ce aceste instrumente care există de când lumea nu au reuşit să soluţioneze problemele cu care toate societăţile se confruntă ? Doar religia a dat o explicaţie la această întrebare: noi, oamenii, suntem prin natura noastră, păcătoşi.
Se conturează în spaţiul public un nou punct de vedere în acelaşi context ideologic justificativ al realităţii ”aşa cum este”: corupţia, care ne preocupă atât de mult acum, nu este un lucru nou; a exista întotdeauna şi în toate ţările, deci un fenomen inevitabil, nimic de îngrijorat şi deci nimic de explicat.
Paradigma sociologiei. Sociologia nu neagă rolul moralei şi a responsabilităţii umane. Nu neagă importanţa mecanismului normativ al funcţionării societăţii: elaborarea de norme şi acţiunea de impunere a respectării lor. Sociologia este complementară moralei şi justiţiei. Omul este liber şi responsabil, fără scuze (juridic), dar ia decizii în contexte sociale. Contextul social dă conţinut libertăţii. Factorii sociali presează asupra opţiunilor umane. Explicaţia comportamentului uman şi a rezultatului acestuia trebuie căutată în condiţiile sociale care modelează comportamentul uman: cauzele sociale. Și concluzia acţională este alta: dacă vrem să schimbăm starea societăţii trebuie să schimbăm cu prioritate nu oamenii, ci condiţiile sociale, să modificăm structurile societăţii.
Să luăm un exemplu paradigmatic: delincvenţa. Desigur delincventul este complet vinovat. Justiţia stabileşte vina individuală şi decide sancţiunile. Tribunalul nu explorează condiţiile sociale care poate l-au determinat. În faţa justiţiei, delincventul este fără scuze şi pedepsit. Sociologia priveşte lucrurile din altă perspectivă: dincolo de responsabilitatea individuală, delincvenţa este un fapt social. Amploarea ei este determinată de ”alte fapte sociale” (Durkheim), de contextul social. Sociologul R.K.Merton este autorul unei explicaţii rămase celebre a delincvenţei: decalajul dintre scopurile considerate de societate ca legitime şi dezirabile şi deficitul de mijloace legitime necesare. În aceste condiţii, creşte probabilitatea ca indivizi să adopte mijloacele ilegitime disponibile. Un acuzat nu poate, în tribunal, să invoce pentru că a furat lipsa mijloacelor legitime de câştig pentru a solicita achitarea. Pentru sociologie, soluţia, complementar cu controlul social, este schimbarea condiţiilor care generează anormalitatea.
Lucrarea mea de doctorat a oferit o teorie a activităţii normative (producerea de norme şi acţiunea de asigurare a respectării lor), componentă esenţială a tuturor sistemelor sociale. Se argumentează că un sistem social nu poate fi complet ”normal”, bazat pe respectarea integrală a normelor sale, ci prezintă un grad anumit de normalitate/ anormalitate[1]. Comportamentul anormal nu este un efect al mentalităţii sau al naturii umane (păcătoase), ci o condiţie a echilibrului social. Utilizând limbajul creştin, nu numai omul, dar şi sistemele sociale sunt, într-un anumit grad, ”păcătoase”. Un sociolog nu se poate aştepta ca toţi oamenii, în toate împrejurările, să respecte toate normele.
Predicţia formulată în lucrarea publicată în 1972 este că orice acţiune represivă la adresa deviaţiilor de la norme dă rezultate limitate şi, în consecinţă, nu se poate susţine la nivele ridicate. Ea generează inevitabil contra-reacţii care îi erodează sustenabilitatea. Predicţia care decurge din această teorie este că, de exemplu, acţiunea în forţă a DNA-ului nu poate fi susţinută social indefinit la nivelul ridicat actual, erodându-se rapid, fără a reuşi să rezolve problema corupţiei. Deja constatăm că rezultatele acţiunii DNA sunt modeste: marii corupţi scapă de pedeapsă sau primesc pedepse derizorii; şi recuperarea daunelor sunt insignifiante. Nu este întâmplător faptul că DNA-ului i se impută tot mai mult că tratează doar efectele, dar nu face nimic pentru prevenire. De fapt, critica nu este corectă. Controlul social are ca misiune sancţiunea. Prevenire înseamnă schimbare a condiţiilor care produc comportamentele indezirabile, care este misiunea altor subsisteme.
Cum explicăm multitudinea problemelor prezente cu care ne confruntăm, ca de exemplu căderea economiei, sărăcirea, corupţia? Este momentul să ne asumăm propria noastră vină colectivă pentru situaţia prezentă şi să nu tot dăm vina pe ”români”. Estimarea mea este că explicaţia problemelor cu care ne confruntăm trebuie căutată în strategia tranziţiei pe care am practicat-o în ultimii 26 ani. Printre cele mai importante caracteristici sunt: privatizarea oricum (strategia privatizării rapidă, realizată cu prioritate absolută), care a reprezentat nu privatizarea ca instrument al dezvoltării, ci al desfiinţării întreprinderilor; politica statului mic, caracterizat prin toleranţa incredibilă pentru jaful resurselor statului; demonizarea interesului naţional, acuzat a fi de natură comunistă sau naţionalism extremist. Sintetic spus, întreaga strategie a tranziţiei noastre a încurajat şi legitimat jaful resurselor colective şi toleranţa faţă de îmbogăţirea rapidă, dincolo de lege, şi aceasta confuză, şi ignorarea interesului comun.
Este momentul ca noi, sociologii, să ne întrebăm de ce preocuparea pentru analiza întregului proces al tranziţiei a fost o tematică de interes cu totul marginal.
[1] Metoda normative în psihosociologia organizării, Editura Știinţifică, 1972
Articol preluat integral de pe platforma România Socială
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.