Să vezi Shakespeare şi să mănânci o îngheţată

Să vezi Shakespeare şi să mănânci o îngheţată. În regia lui Matthias Langhoff şi Eszter Biró. Nu. Invers. Să mănânci o îngheţată şi Shakespeare să se uite la tine. Cam aşa începe spectacolul „Măsură pentru măsură”, construit brechtian, dar şi în stilul dadaist lansat la „Cabaret Voltaire”, celebrul fief de la Zürich, înfiinţat de Hugo Ball şi partenera lui Emmy Hennings. Un cabaret artistic şi politic unde creau şi se vânzoleau Marcel Iancu, Tristan Tzara, Richard Huelsenbeck şi Jean Arp. Să trăieşti. Să crezi în maşina şi maşinăriile artei şi să dispreţuieşti ideologiile, vorba afişului exhibat în vremurile acelea care schimbau lumea, care se tot schimbă înlocuind lozincile artei cu cele despre maşina artei a lui Tatlin. Să supravieţuieşti crizelor şi dictaturilor. Tuturor poftelor. Puterii care vrea să pună ordine şi măsură în toate şi ajunge să „reg(u)leze” totul, sub semnul haosului şi circului.

Cabaretul şi scandalul vieţii

A XX-a ediţie FNT a debutat în Sala Izvor a Teatrului Bulandra cu un spectacol mult aşteptat de public, a cărui premieră a avut loc recent, la Cluj, în septembrie 2010. Afişe pe pereţi gen „Dada She may be…She may be a bag of trouble. Fuck the King.TROUBLE”. Cu majuscule, Scandal, probleme, necazuri, sămânţă de dezordine, de conflict. Asta să însemne dintotdeauna versetul biblic preluat de Shakespeare când a scris celebra lui piesă „Măsură pentru măsură”. Subiectul, plasat la Viena, vorbeşte despre Anglia şi despre toată lumea de fapt. Marele dramaturg aduce pe scenă domnia bunului-plac, sub masca principiilor absolute, legile puse în operă ca fărădelegi, omul sub vremi, ca o marionetă. Omul înainte de condamnarea la moarte ca un animal sacrificat la abator. Pentru Matthias Langhoff, născut la Zürich, în miezul celui de-Al Doilea Război Mondial, trăit în RDG, apoi în RFG, în Franţa, în Elveţia, teatrul se face în dispreţul ideologiilor, al politicienilor, indiferent de apartenenţa acestora. A ajuns la acest mod de a gândi, împărtăşit de mulţi dintre spectatorii lui, inclusiv cei din România, după experienţe al căror aliaj este atât de amestecat, având un tată comunist, internat în lagăre de concentrare, o mamă evreică de origine italiană, perioade de viaţă trăite de ambele Germanii despărţite de Zidul Berlinului, o educaţie stalinistă, experienţa muncii fizice ca zugrav, singura profesie pentru care are o diplomă, un spirit eminamente liber, anti-etichetă, opţiunea pentru teatru după refuzul obstinat, talent pentru şarjă, vocaţie polemică, instinct al cârtirii şi al demonetizării care nu poate eşua în nici o soluţie definitivă.

Cum să montezi „Măsură pentru măsură” după spectacolul lui Silviu Purcărete din 2008?

Înainte să văd spectacolul de la Cluj mă gândeam cât de mare e handicapul celui ce se încumetă să monteze „Măsură pentru măsură” după spectacolul lui Silviu Purcărete, prezentat în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare de acum doi ani, cu Teatrul din Craiova. Era în sală şi directorul Festivalului Internaţional Shakespeare, pe faţa căruia am citit o cronică de spectacol, la răstimpuri, şi adeseori gândurile mele sau ale altora. Spectacolul de acum al lui Matthias Langhoff îngroaşă cabaretul, relativizează ideologic un mesaj care, în montarea lui Purcărete, era activ antidictatorial, intens expresionist, mult mai bine controlat stilistic, deşi fertilizat de izvoarele carnavalescului, pe care marele regizor român le socoate indispensabile în artă. O montare de referinţă, care funcţiona ca o nouă „măsură pentru măsura” receptării noii reprezentaţii. Firesc şi abuziv totodată. Spre deosebire de Silviu Purcărete, al cărui spectacol cu „Măsură pentru măsură” era mai aproape de „1984” al lui Orwell, spectacolul lui Matthias Langhoff şi Eszter Biro s-a organizat mai aproape de o viziune a lumii şi istoriei ca un colorat şi dezinvolt cabaret, amintindu-ne vizual de musicalul „Chicago”, de afişele cu „Moulin Rouge”, de cinematograful calendar al inimilor abstracte al lui Tristan Tzara, de reclamele anilor ’20-’50 pentru apă de colonie şi săpunuri şi afişele de saloane de cosmetică, de refuzul lui Jean Arp de a fi prizonierul unei formule, de joaca de-a sertarele creierului şi ale organizării sociale despre care a scris Tzara în „Manifestul Dada” din 1918: „Distrug sertarele creierului şi ale organizării sociale: a demoraliza peste tot şi a arunca mâna cerului în infern, ochii infernului în cer, a restabili roata fecundă a unui circ universal în puterile reale şi fantezia fiecărui individ”.

Slova legilor şi spectacolul dadaist

Slova legilor de care ne vorbeşte Shakespeare e încălcată până la crimă de domnia arbitrariului la care recurge orice Arbitru. Pompeius, ducele, Angelo, Escalus, temnicerul, Lucio, Claudio, Cot, Spumă, Bernardino, Doamna Răsfrecată, Mariana, Maica Francesca, Fatima, Groaznic sunt personaje de cabaret sau de mall din zilele noastre, amatoare de circ şi distracţii uşoare, de industria XXX, de refrene cântate de tonomate şi cântăreţe de noapte, de orgia consumismului şi cronica mondenă interzisă. Chiar dacă afişează toate măştile unor principii absolute şi pozează buna credinţă şi cuviinţă. Ce e Angelo, dictatorul interimar, care îşi face program de guvernare din condamnarea la moarte a celor ce consumă un act sexual în afara căsătoriei, dacă nu un pervers refulat, un obsedat care înlocuieşte seducţia cu violul şi iubirea cu şantajul. E un arbitru ambiguu procuror-peşte-bufon şi maestru de cazinouri, cu tabieturi şi mentalitate de samsar de voluptăţi, atras de compania perverşilor, asceţilor şi asasinilor în egală măsură. Angelo, interpretat de Bogdán Zsolt cu o interesantă diminuare şi chircire a staturii fizice, sugerează şi joacă micimea actelor sale, deşi se vrea arbitrul suprem. Mâncat de ispite carnale pe care la ceilalţi le flagelează, el decide soarta vieţii supuşilor săi, câtă vreme Ducele e plecat sau are chef, travestit în călugăr, să asiste ca spectator la culisele spectacolului din care s-a retras vremelnic.

Montarea regizorului german Matthias Langhoff, în colaborare cu Eszter Biró, este un spectacol dada, care hibridează textul marelui Will, folosind din plin colajul, instalaţiile multimedia. Cortine vizuale, secvenţe din filme documentare. Din hărţuitul veac XX. De pe front. Lideri mondiali. Kennedy, o fracţiune de secundă. Dalele pavajului, afişe, grafitti. Muzică „Belle Epoque” şi de cabaret. Şansonetism şi blues, solo de pian cu inflexiuni de jazz şi de gospel, cântate variat şi tipic antrenului de tip cabaret ori muzicii de circ, fie el şi „Cirque du Soleil”. Cozorocul unor capi ai bolşevismului. Jurnale de front. Sârmă ghimpată. Consumism. Viaţă de noapte. Viena de pe timpurile celebrului Cabaret Voltaire.

Un creuzet de imagini, parcă şi chipul lui Ceauşescu de la mitingul final. Abatoarele de pe front din linia întâi. Reverii şi Ravagii. Zeflemeaua. O năruire căreia îi ţinem piept hărţuind-o ca în scenele înscrise prin colaj dintr-o lume a lui Caţavencu în piesa lui Shakespeare. Bufonul e ţuţerul realităţii, galeria de la toate meciurile şi crimele contemporane cu teatrul vieţilor noastre. Schimbări de replici cu publicul, stil „Divertis”, complicitatea unei lumi în care dialogul a devenit trăncăneală, suspiciune, obsesie a ratingului. Muzica e a minunatului Vasile Şirli.

Păpuşile ruseşti din teatru

Scenă din Măsură pentru măsură

Scenografia cu multiple efecte sonore, plastice reuneşte un grup ingenios: Carmencita Brojboiu, Bodolai Balász, Samäel Steiner, sub evidenta concepţie şi viziune a lui Matthias Langhoff, care semnează nu doar regia, versiunea scenică, ci şi decorul. Suntem într-o lume ale cărei design şi arhitectură ne trimit la turn şi fortăreaţă, dar şi la cabaret, şi la mall. Cilindrul central pare de fie axul unei roţi imense, infinite a circului uman şi istoric, cu spiţe nenumărate: bordelul, puşcăria, arhitectura puterii, castel cu infinite odăi, vecin cu puşcăria, precum Palatul regilor englezi cu „Turnul Londrei”. Biserica şi Mănăstirea, ierarhiile vieţii mirene şi ale celei sacre, mereu amestecabile, tranzitorii în jocul travestiurilor.

Spectacolul de la Cluj a început cu tot acest dadaism vizual întrerupt de Pethó Anikó, actriţa ce joacă destul de nuanţat rolul castei Isabella, şi care sparge cearşafurile de imagini intrând în scenă pe lunga punte din Sala Izvor cu un cornet de îngheţată. Mănâncă tacticos din el. Are o apariţie de inocenţă oarecum infantilă, cu care-şi domoleşte năuceala inocentului în faţa preacoloratei şi spurcatei lumi. Actorii au prins bine în jocul lor ambiguitatea la care ţine regizorul, ostilitatea lui la ideologie şi mesaj conclus. Orbán Attila, în rolul lui Escalus, abulic în luciditate şi lucid în jocul obedienţei, Dimény Áron, înnegurat în transparenţe, perfid în compasiune, mofluz în solicitudine, Claudio, jucat de Szücs Ervin, conducând partitura bărbatului-model, narcisist al trupului său mai degrabă decât al minţii şi angajamentelor ei morale, rapid în a-şi sacrifica aproapele, dacă se poate salva, deţinutul şi prizonierul cu aparenţe de Jigolo, jucând studiat şi ironic un fel de partitură a lui Richard Gere din „Gigolo”, amestecat cu filmul „Chicago”. Exagerez, fireşte. Cot şi Spumă, pitoreşti, Maica Francesca, o maică superioară râvnind la condiţia Isabellei, anterioară monahiei, doamna Răsfrecată, Mariana, Kató Emöke şi Varga Csilla, pline de solicitudine, prestând serviciile, între seducţie şi iubirea casnică, fără principii înrădăcinate în vreo direcţie. O discuţie complexă ar merita intertextualitatea acestui spectacol, combinaţia piesei propriu-zise, cu textul din sonete pus în cântecele actorilor, bine antrenaţi muzical, replici de actualitate românească, jurnalism de ultimă oră, insertul de limbă românească în jocul de-a dialogul, de-a actualităţile ce sparg spectacolul în limba magiară şi traducerea întregului spectacol, în limba română, derulată pe panglica de ecran. Ecran în ecran. Text în text. Subtext în subtext, ca în păpuşile ruseşti.

Brecht şi Shakespeare

După pauză sala s-a golit la jumătate, lumea alergând să prindă ceva din „Odysseia” lui Tim Caroll, de la Teatrul Odeon, spectacolul Teatrului „Marin Sorescu” din Craiova, alţii la Sala Atelier a TNB, să vadă ceva din „Codrii”, alţii la Teatrul Foarte Mic să prindă „Who is Fergus Kilpatrick?”, un spectacol de investigaţie în regia lui Jose Miguel Jimenez, alţii la Teatrul de Luni de la Green Hours. Unii au socotit spectacolul prea lung, prea brechtian. Un „déjà vu”. Cei tineri sunt mai încântaţi decât părinţii lor de spectacol, de postmodernitatea lui care aminteşte într-atât de celebrul „cadavre esquis”, deschis la toate stilurile şi ideologiile. Nonşalanţa dadaistă rămâne un antidot în faţa oricăror iluminisme şi idealuri-manifest. E genul de public care împărtăşeşte credinţa lui Matthias Langhoff, care declară că nu-l interesează teatrul ca teatru, ci teatrul care prinde întâmplările vieţii şi problemele pe care le întâmpină, scandalul perpetuu, care trebuie conştientizat, acea parte din Shakespeare care vorbeşte despre ce se întâmplă realmente între oameni, fără să cerceteze cauzele sau să se-ntrebe dacă există inocenţi sau păcătoşi. Partea aceea care în locul răspunsurilor dezvăluie faptul că oamenii trebuie să supravieţuiască.

Merită să citim atent crezul regizorului prezentat in extenso în programul de sală: „În opinia mea, Shakespeare… a reuşit să creeze într-un mod mult mai puternic ceea ce grecii înfăptuiseră deja: teatrul politic în care teatrul slujea polisul. Nu este un teatru angajat din punct de vedere politic, rolul lui fiind să confrunte polisul cu sine. Desigur, în acest sens rămâne încă ideologic, dacă putem să formulăm astfel. În accepţia şcolii brechtiene, pe care o consider şi a mea, teatrul înseamnă într-un mod foarte concret joc. Iar eu rămân fidel maestrului meu… Punctul de pornire al lui Brecht a fost de fiecare dată Shakespeare…acest tip de teatru nu este un drum cu o singură direcţie… Nu este modalitatea de comunicare dinspre scenă în direcţia lumii, ci locul unde lumea şi teatrul se întâlnesc. La Shakespeare chiar asta se întâmplă şi de aceea nu putem vorbi de ideologie în cazul lui…”. Întrebat de când a fost preocupat de piesa „Măsură pentru măsură”, regizorul a mărturisit că de foarte multă vreme. Că e conştient că textul e şi nu e comedie ori tragedie.

Ce este viaţă şi ce este ideologie? Teatrul încotro?

În ce măsură se află realitatea şi viaţa în conflict cu puterea? E întrebat regizorul, care nu e amator să pună punctual pe i. Răspunsul pe care ni-l dă e de actualitate, deşi poate să-i deconcerteze pe cei ce trăiesc exerciţiul civic, bolile tranziţiei şi democraţiei prea emoţional ori doar sceptic-dezimplicaţi, mereu incriminaţii abulici şi absenţii.

„Dintr-odată am înţeles că «Măsură pentru măsură» vorbeşte despre mecanismul puterii, despre faptul că puterea devine dictatură, fie că ajunge în mâna unui om bun sau a unui om rău, consecinţa este aceeaşi, omul se angajează, se supune ideologiilor şi asta duce de fiecare dată la contradicţii în interiorul propriei persoane… adevărul sau legea nu sunt noţiuni absolute. Cred că este esenţial că Shakespeare a dat titlul măsură pentru măsură şi nu ochi pentru ochi sau dinte pentru dinte… O măsură nu este egală niciodată cu altă măsură…”

Spectacolul rămâne deschis, pentru gustul multora prea deschis, prea amoral, prea dezimplicat. Dar jocul partiturilor actoriceşti are o frenezie şi o morbideţe autentică, tocmai pentru că fiecare destin nu are doar o singură matcă. Albia binelui şi cea a răului sunt proiecţii mentale. În realitate, viaţa revarsă toate râurile şi le lasă să curgă în toate direcţiile şi amestecă cursul apelor. Matthias Langhoff vrea să spună că, între plănuitorii şi făptuitorii vieţii şi istoriei, mecanismul puterii şi dorinţelor acţionează adesea precum bumerangul. Că există în permanenţă nu doar un mod de a lucra împotriva celorlalţi, ci şi împotriva noastră. Că toţi cei ce dictează dezinvolt celorlalţi nu sunt mai puţin victimele fiinţei lor, care le poate dicta ceea ce se încrâncenează să reprime şi să condamne la ceilalţi, până la suprimare. Cu alte cuvinte, „vai de cel ce a inventat Patul lui Procust, căci vine ceasul când o să-l măsoare şi pe el unitatea de măsură pe care a impus-o celorlalţi. Oricât am vrea, nu vom reuşi mereu să ne mâncăm îngheţata privind la semenul nostru decapitat, în viaţă sau în scenă”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.