Şcoala, ieri şi azi

O colegă de la facultate îmi povestea recent că, după patru decenii de profesorat, în nopţile din preajma zilei de 15 septembrie avea coşmaruri legate de debutul anului şcolar şi pregătirea lui şi că dimineaţa o trezea clinchetul unui clopoţel imaginar. În ce mă priveşte, cu un atare prilej parcă simt în nări mirosul persistent de motorină cu care se dădea pe duşumeaua şcolii primare din sat sau în clasele şcolii generale din Balş. În rest, din nenumăratele amintiri legate de viaţa de elev, două îmi revin mereu în minte şi mă fac şi acum să tremur. Intrasem la liceu şi, după trei săptămâni de la începerea clasei a 8-a, mi-a murit tatăl într-un stupid accident din gara Craiova, unde era maistru de revizie CFR. A doua zi după ce a fost înmormântat, am mers la şcoală. Prima oră din acea zi a fost Franceza, la care, de cum a intrat în clasă şi a pus catalogul pe catedră, profesorul mi-a cerut să număr în franceză până la zece, asta fiind lecţia pe care o predase când eu îmi conduceam tatăl pe ultimul drum. Încă năuc, am bâiguit ceva, cifrele 1 şi 2 le-am cam nimerit, dar la trei am rostit „troi”. „Troi ai zis, troi ai”, a spus profesorul şi a notat grăbit nota în catalog.

Până la sfârşitul trimestrului nu m-a mai ascultat, în teză mi-a dat cinci şi m-a lăsat corigent. În acea zi, după ce am plecat de la şcoală şi am ajuns pe podul de peste Olteţ, am vrut să mă arunc de pe el. Corigent, acasă sufeream teribil, eu şi frate-meu nu primisem nici în preajma Crăciunului pensie de urmaş, mama şi bunicii dinspre tată, alături de care locuiam, nu aveau niciun venit. La ce să mă aştept bun? Mi-a oprit gândul grav un consătean mai mare cu vreo trei ani, care mi-a spus să mergem înpreună acasă. După vacanţă a venit la mine foarte nedumerit dl. Ştefan Croitoru, profesor de Fizică, un om admirabil, Dumnezeu să-l odihnească. Îl cunoscuse bine pe tatăl meu şi se interesa mereu de mine, după tragedia petrecută. M-a întrebat ce s-a întâmplat de am corigenţă la Franceză. I-am povestit, a rămas blocat, s-a dus şi a verificat în catalog dacă am fost ascultat doar o dată, apoi l-a abordat pe profesorul cu pricina, de la care a primit un răspuns năucitor: „Ceferistu` să-mi plătească cele trei ore de meditaţie la Română, dinaintea admiterii, şi după aia stăm de vorbă!”, i-a răspuns respectivul. Profesorul Croitoru a venit iarăşi la mine, el, ştiindu-l pe taică-meu ca un om foarte serios, s-a gândit dacă nu cumva mi-a dat banii, iar eu nu i-am înmânat profesorului. „Bine, mă, Constantine, de ce nu i-aţi plătit la timp orele de meditaţie?”. Am rămas consternat. „Ce meditaţii? Nici nu ştiu ce sunt alea! Nu am făcut meditaţie, nici la Română, nici la Matematică! Nici nu am auzit că se fac”. Dl. Croitoru m-a crezut, a făcut nişte investigaţii şi a aflat că profesorul respectiv făcuse meditaţii, la ele participând doar copii din oraş, iar cel care nu plătise era, într-adevăr, fiul unui ceferist bălşean. E adevărat, în clasă eram vreo 7-8 fii de ceferişti. I-a spus profesorului cu pricina care este adevărul şi că mă confundase. „Acum ce vrei să fac?”, i-a replicat el. Nu a apucat să îndrepte treaba pentru că, după câteva zile, a fost arestat ca legionar. Unchiul meu, fratele mamei, elev la Fraţii Buzeşti din Craiova, în anii ’40, mi-a povestit, independent de întâmplarea mea, că, în timpul rebeliunii legionare, acel profesor a venit la liceu îmbrăcat în cămaşă verde, cu centurion şi pistol la brâu, cu care chiar ar fi tras. Noul profesor de Franceză, dl. Dumitraşcu, a lucrat mereu cu mine în trimestrul al doilea. După ce ne-a adus tezele şi ne încheia mediile, m-a întrebat cum de sunt corigent. I-am relatat şi dânsului ce păţisem, după care s-a uitat precipitat peste teza din primul trimestru. Mi-a pus o întrebare care m-a descumpănit: „Asta e teza ta?” „Cum vedeţi”, i-am zis. „Păi asta e de nota nouă”, a spus el, şi s-a dus val-vârtej la director. Până la urmă nu s-au mai făcut valuri, respectivul nu mai era în şcoală…

Al doilea episod la care mă refer a avut loc în clasa a 10-a, la finalul ei, când, clasat pe primul loc la olimpiada de Română, trebuia să merg la faza pe regiune de la Craiova, alături de colegii din clasele mici. Vineri, 21 mai, am mers la liceu cu bocceluţa pregătită pentru Craiova, de unde urma să revenim duminică la prânz. După prima oră ne-am strâns în hol, iar de acolo trebuia să plecăm la gară pentru a lua un tren până la destinaţie. A venit la mine profesorul de Română, m-a luat într-un colţ şi mi-a zis că nu mă mai ia la Craiova, dar pot să plec acasă şi să vin luni la şcoală, întrucât sunt motivat. Am întrebat ce s-a întâmplat de, eu, care m-am clasat pe primul loc, nu mai merg la Olimpiadă, iar cei de pe locurile doi şi trei – da. M-a privit de sus, la propriu şi la figurat, şi mi-a răspuns: „Ştii, eu şi Vasile (directorul-adjunct, un combinagiu renumit dincolo de oraş) am decis ca pe locul prim să fie fiu-său. Nu are rost să te mai agiţi, tu eşti de la ţară, nu ai nici tată…”. Am amuţit, auzind explicaţia halucinantă. Eram dintr-un sat, „spate” nu aveam (peste ani buni, când ajunsesem ziarist la LUMEA, m-am reîntâlnit cu el la nunta unui coleg şi m-a siderat cu filosofia sa: „Ştii, eu cred că fiii de ţărani trebuie să rămână la ţară, cei de muncitori să-şi urmeze taţii în meserii, iar copiii intelectualilor să-şi urmeze părinţii în cariere”, mi-a declarat el ritos). Am plecat din liceu împleticindu-mă. Pe drum mă gândeam cum o să-i explic eu situaţia bunicului dinspre mamă, notar de meserie, care-mi dăruise cinci lei, să am şi eu de o îngheţată şi o prăjitură, la Craiova. La ieşirea din oraş m-am întâlnit cu Minel Roşu, consătean, coleg de vârstă cu tatăl meu, care se interesa mereu cum merg cu şcoala. El era şeful Secţiei raionale de învăţământ şi cultură, de la partid. Plângeam în hohote. Intrigat că nu sunt la şcoală şi crezând, probabil, că chiulesc, mi-a cerut explicaţii. Printre sughiţuri, i-am povestit ce păţisem. Nu ştiu dacă m-a crezut, m-a întors din drum, m-a dus cu el la biroul său, de unde l-a căutat pe directorul-adjunct, cel principal fiind Timişoara, la nişte cursuri de trei luni. După ce a scăldat-o un timp, nea Vasile, cum îi spuneam toţi, fie elevi, fie profesori, fie bălşeni, a trebuit să recunoască falsul, că pe locul meu trecuse pe altcineva. Supărat, Minel Roşu m-a luat de mână şi a intrat cu mine vijelios la primul-secretar şi i-a povestit totul dintr-o suflare, acela s-a enervat şi, în final, m-a expediat la Craiova cu motocicleta cu ataş a raionului de partid. Nu mai dau alte detalii, dar întâmplarea m-a urmărit mereu şi poate arată de ce, deşi am urmat Filologia, de la care ieşeau cu precădere profesori de Română, nu mi-am dorit să ajung la catedră. Nu-mi surâdea deloc ideea ca destinul unor copii atât de fragili datorită vârstei şi greu încercaţi uneori şi de viaţă să depindă de hachiţele cuiva. Am, totuşi, un profesor pe care l-am preţuit teribil, cel de Geografie, dl. Marin Simion, ale cărui lecţii erau memorabile, pigmentate cu detalii de neuitat. De pildă, când ne-a predat Spania, şi ne-a vorbit despre capitala ei, Madrid, ne-a spus că prin acest oraş trece al patrulea fluviu al acestei ţări, Guadalquivir, „singurul fluviu navigabil pentru… trăsuri, dat fiind că vara seacă”…

Revenind la această profesie, trebuie să scriu că atâtea colege şi atâţia colegi de an din facultate au înnobilat-o şi-mi justifică pe deplin ideea în care cred, şi anume că şcoala are doi pivoţi: Învăţătorul şi profesorul de Română. Din această ultimă perspectivă îmi vine în minte o altă întâmplare, edificatoare pentru ceea ce spun aici în legătură cu rolul dascălului ca luminător de suflete şi minţi şi, mai ales, despre sacrificiile sale, vizibile sau nu. Înainte de 1989, veneam dintr-o deplasare la Timişoara şi, cum acceleratul mergea pe „linia nouă” (Caracal-Roşiori-Bucureşti) iar eu voiam să trec pe acasă, lângă Balş, m-am oprit în Craiova, de unde urma să iau o cursă locală. La ora patru dimineaţa, afară erau minus 18 grade în acea zi de ianuarie. M-am tot mişcat prin sala de aşteptare plină ochi şi, când a fost parcat trenul de Balş, am urcat în el, unde era mai frig ca afară. Stătuse toată noaptea în gerul teribil şi fiind neîncălzit, băncile din compartimente erau mai reci decât cele de afară, încât nu puteai sta pe ele zece minute la rând. Într-un târziu, în compartiment a apărut o fiinţă bine înfofolită şi, după minute bune, mi-am dat seama cu greu că e o femeie. Ba, mai mult, era colega mea de generaţie din Balş, învăţătoarea Jeni Almăjanu-Crivăţ, care locuia în Craiova, cu familia, dar făcea zilnic naveta în satul meu natal. Adică, după cei 28 de km parcurşi cu trenul în acele condiţii, mai mergea pe jos alţi patru, fie că era ger, viscol, ploaie sau soare torid, la prânz. La destinaţie, în acei zori, o aştepta o clasă mare de şcoală, în care făcuse focul o inimoasă mirileancă ce se trezise la patru dimineaţa. De notat că în cancelarie nu era sobă! De la ora opt, învăţătoarea lucra cu două clase, fie prima şi a treia, fie a doua şi a patru, după care pleca iarăşi la Balş, apoi la Craiova. Aşa a făcut mereu un sfert de veac, crescând zeci de generaţii din Mirila şi nu e de mirare că, zilele trecute, citind un CV al cuiva din sat, la rubrica învăţător nu specificase niciun nume. Am întrebat cine a fost acesta. „Se subînţelege. Doamna Crivăţ”, a răspuns persoana, iar eu am înţeles că această dăscăliţă a intrat nu doar în istoria satului, dar are şi un fel de poreclă: „Se subînţelege!”.

Anul trecut, când liceul din Balş a împlinit 60 de ani, am fost invitat la manifestare şi m-am dus cu tot dragul şi toată deschiderea întrucât vedeam evenimentul ca o revedere cu generaţii ce ne-au precedat şi o cunoştere a reprezentanţilor celor care ne-au urmat. Pe scurt, un dialog între generaţii şi în sensul ăsta am şi pledat la o emisiune la TVR Craiova, ca şi la Radio Oltenia. În final, am realizat că şi eu şi atâţia alţii am parcurs sute de km ca să girăm o manifestare superpolitizată, directorul nu a obosit să caute şi să invite reprezentanţi ai primei promoţii, care mai sunt încă în viaţă, nu s-a învrednicit să invite nici măcar o doamnă profesoară din prima perioadă a liceului, trecută de 80 de ani, care locuia la câteva sute de metri de şcoală, nu a dat cuvântul decât unui reprezentant al promoţiilor, abundând, în schimb, în politeţuri politice la zi, ca şi cum astea ar fi punctat istoria de şase decenii a liceului. În timpul care s-a scurs de atunci, dacă mai treceam prin faţa Liceului „Petre Pandrea”, nume care, când eram elev, abia îl şopteam!, aveam o oarecare senzaţie de jenă. Totuşi, în vară, într-o zi, pe la prânz, aproape de liceu, m-am intersectat cu o profesoară, pe care nu o cunoşteam direct. Am aflat că este Mariana Gheorghe, directoarea liceului, iar în acea sâmbătă mergea să vadă cum merg reparaţiile la acoperişul şcolii, prin care ploua de cinci ani! Nu mi-e rudă, nu o ştiam direct dinainte, aşa că nu pot fi bănuit de ceva cidat. Toată vara a avut două săptămâni propriu-zise de concediu, în rest a stat după cei ce reparau. Mi-a spus că, dacă în alte perioade mult mai vechi, atare reparaţii mergeau aproape de la sine, acum trebuie să faci politică, să ştii cum faci această politică, pentru a le urni, continua şi finaliza. „Trebuie pusă presiune, dacă vrei să dovedeşti că omul sfinţeşte locul”, zicea ea. Am corectat-o discret, spunând că, în acest caz, femeia sfinţeşte locul şi că-i doresc succes. Este tânără, deschisă la cap, pragmatică şi practică, nu se complace în sluj politic sau de alt gen, îşi cunoaşte rolul şi obligaţiile lui, în primul rând menirea de dascăl şi trece totul prin alt ciur dacât cel carierist. Ştie că dacă liceul are imagine bună, la propriu şi figurat, dacă elevii vor face performanţă, astea toate înseamnă că şi profesorii şi conducerea fac performanţă. „Cred că nimeni ne se poate juca cu destinele unor fiinţe atât de delicate, cum sunt elevii”, am zis eu. Mi-a răspuns că a avut foarte recent un caz, al fostului director, care a pus în cumpănă destinul a doi tineri în preajma bacalaureatului. „Şi cum aţi reacţionat?” „Am încheiat imediat socotelile cu el. Şcoala nu este poligon psihologic şi nici loc de reciclare!”…

Au început iarăşi şcolile, cu griji, parcă mult mai multe decât cele din copilăria mea, în care nu-mi amintesc ca, în cele 11 clase făcute, să ne fi întârziat două sau trei manuale! Una peste alta, cred că sunetul clopoţelului, acolo unde mai există, este cel mai memorabil moment din copilărie şi adolescenţă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.