Secretizarea arhivelor

Mişcarea legionară, cum bine ştim, a cuprins mare parte a intelectualilor români din epocă, fiind fundalul interbelicului românesc. Partea a doua a comunismului, după destalinizare, a cuprins şi el o parte semnificativă a societăţii. Şi legionarismul, şi comunismul, chiar fără avizul unor institute de profil, nu pot figura decât sub cele mai periculoase manifestări. În Germania, şi nu numai, nazismul scoate anual în stradă sute, mii de persoane. Monografiile despre Adolf Hitler, documentarele tv, la limita comentariului, fac parte din peisajul publicistic german. În Ungaria vecină, admiraţia pentru Horthy and comp. este deja un capitol de “emancipare” naţională. Francezii, imediat după război, au plasat lucrurile în exactitatea istoriei. În dreptul scriitorilor, artiştilor colaboraţionişti a fost trecut nefastul capitol din viaţa acestora, fără a-i exclude din viaţa culturală. Nu ştiu dacă au făcut bine sau nu, însă formula a redus vendeta publică.

În România, după căderea comunismului, libertatea a devenit proprietatea unor foşti responsabili şi ideologi comunişti agresivi. Luând cumva distanţă faţă de legionarism, chiar stalinism, şi antisemitism, comuniştii din România au aplicat legea lor imprevizibilă, care dă astăzi posibilitatea unor nostalgii inacceptabile în fond. Istoria naţională a unei ţări nu poate fi scrisă după cum bate vântul, aşa cum s-a încercat catastrofal într-o anume perioadă în România. Patriotismul sub care a funcţionat ţara, dogmatic, a sufocat-o. Relaxările continuu invocate nu au fost decât prepararea altor episoade înspăimântătoare. Acestea reprezintă adevăruri care în percepţia publică pot căpăta tot felul de nuanţe, ierarhizarea socială, cu interesele aferente, fiind decisivă.

Europa se află în acest moment în faţa recrudescenţei antisemitismului. În opinia mea, criza economică, sau altceva, nu justifică o asemenea stare de fapt. Întreaga experienţă a istoriei pare să nu fi folosit la nimic. În acest context, România mi se pare a fi învăţat unele lucruri, încât antisemitismul e mai mult o provocare jurnalistică şi politică. Antisemitismul a ajuns, aici, paradoxal o caracteristică a unor minorităţi. Personaje publice contestabile, din varii motive evidente pentru cunoscători, s-au transformat în ultima vreme în avocaţi ai unor cauze în esenţa lor corecte, însă cu o prestaţie stalinistă, provocatoare. România nu se poate îndrepta decât printr-o dezbatere publică absolut transparentă şi fără efectul oricărei cenzuri. Actele de mesianism ale unor personaje mult supralicitate de filiaţiile mafiot- politice au aceeaşi extracţie cu incriminările. Cercetători atenţi, dedicaţi, vor intra, dacă nu va fi o mediere standard, deloc anunţată, în conflict cu legea. Un asemenea mediu intelectual, constituit din reglementări de tip carceral, ne întoarce exact în perioada când o simplă observaţie despre sistem în staţia de tramvai putea avea consecinţe dramatice.

Consiliile înţelepţilor de carton tind a se forma peste tot în România, când ne-am fi aşteptat la o declanşare a reformei administrative care a intrat total în umbră. După finanţe, morala este pusă în tipare mortificante, compromiţând recuperarea capacităţii de vindecare şi asumare. Dacă nu se vor regla, tot prin lege, alte aspecte, antisemitismul, glorificarea totalitarismului vor atinge cote subterane cum nu le-au avut. Dreptul la informaţie, corectitudine şi clarificări nu se exercită prin limitări de acest gen. Apropierea de revenirea la cenzura comunistă, făcută în aceste zile, nu este exagerată. Dreptul la dezbatere publică trebuie aplicat, pentru început ca exerciţiu, dacă este cazul. Acesta mi se pare infinit mai decisiv pentru a contracara legile prin care poate începe o nouă manipulare şi şantaj de care România este excedată.

Trebuie văzut ce se află în spatele legilor discutabile, fiindcă în mod sigur se află ceva incorect, eludant. Anii ’50 sunt o mărturie imposibil de trecut cu vederea. Moralitatea publică nu poate fi menţinută prin interdicţii care pot fi lejer interpretabile subiectiv de către oricine. Până la clarificarea lucrurilor, istoriografia se află la dispoziţia oamenilor de serviciu ai istoriei.