Încă un an a trecut pentru cadavrul tânăr al acestei Societăţi. Tot ce s-a putut obţine de la un organism aproape mort, a fost, în ultimele patru anotimpuri, o uşoară înviorare, care la urma urmei pare întrucâtva un rezultat.
De fapt, Societatea n-a prea existat mai mult de câteva zile din douăsprezece luni. Singur prezidentul, domnul Mihalache Dragomirescu, care a făcut de colaboratorii săi, ori de câte ori a fost nevoie, abstracţia cea mai desăvârşită, a întrupat un an de zile şi Societate şi comitet, fără ca, desigur, să înlocuiască zelul, lesne uzat, şi bunăvoinţa membrilor. Prezidentul nu poate fi acuzat că nu şi-a dat toate ostenelile ca să le împingă indiferenţa la exces. Astăzi, când un nou comitet este ales, domnul Dragomirescu poate avea satisfacţia că numele său n-a fost o singură dată rostit cu elogii, măcar administrative – celelalte ar privi meritele sale intelectuale – şi că vilegiatura sa hibernală a venit la timp.
Prezidentul noului comitet, domnul G. Diamandy, ales cu unanimitate de voturi, este simpatic şi celor mai ursuzi. Scriitorii şi cuviinţa aşteaptă de la domnia sa, care nu-i un profesor universitar scolastic, orgolios şi un om fără orizont, nici un rob papugiu al politicianismului, dar un spirit, o inteligenţă şi am putea zice un libertar în ce priveşte arta, câteva eforturi, capabile să tranforme Societatea într-o confrerie profesională, respectată şi avută.
Domnul Dragomirescu, capacitate groasă de lucruri mărunte şi futile, n-a putut vedea ce-i lipseşte Societăţii, nici concepe un plan sobru şi realizabil.
Pe cât de voluminos în expunerea legilor după care s-ar fi construind un discurs indigest sau s-ar croi o poezie proastă, pe-atât e de puţină cerebralitatea profesorului de estetică, de câte ori trebuie ceva realizat în afară de lista lucrurilor învăţate: be… be…be!
Societatea Scriitorilor trebuie, fireşte, să fie o putere practică pentru ocrotirea tuturor ce-şi mâzgălesc degetele cu cerneală; dar ea n-are să uite că prin definiţie este o companie de artişti, şi activitatea ei va deveni utilă tuturor felurilor de artişti, şi în special pictorilor, care se completează cu scriitorii. Nu e nevoie numaidecât ca statutul să o prevadă, cum credea domnul Dragomirescu, pentru ca Societatea să se lipsească de o întreagă acţiune cu tendinţe artistice, pentru educaţia publicului, cât mai intensă. Expoziţii de pictură şi sculptură, serate muzicale, ilustraţii, afişe desinate, decoraţii etc., care s-ar şi solda în casa Societăţii băneşti.
Primul lucru pe care va avea să-l facă domnul G. Diamandy, va fi să recheme în Societate pe membrii cei vechi, demisionaţi de cele mai multe ori din pricina impotenţei acestei Societăţi sau a susceptibilităţilor de mic egoism. Toţi scriitorii de limbă românească trebuie să facă parte din Societatea Scriitorilor Români – şi alături de cei cu vârstă literară, să fie căutaţi şi chemaţi şi cei mai tineri, care s-au distins în ultimul an.
1914
Tudor Arghezi, Opere, vol IV Publicistică, Ediție îngrijită de Mitzura Arghezi și Traian Radu
