Strategia lui Putin a distrus „visul european”

Rusia are obiective mai mari decât Ucraina – vrea să distrugă status quo-ul creat în Europa după prăbuşirea URSS, scrie Jonathan Eyal, de la Royal Service Institute, citat BBC.

Cel mai urgent subiect de discuţii la reuniunea miniştrilor de Externe ai ţărilor NATO care a avut loc marţi – prima de la anexarea Crimeii de către Rusia – a fost dacă trupele ruse aflate acum la graniţa Ucrainei vor lansa o ofensivă în provinciile estice ale Ucrainei, mixte din punct de vedere etnic.

Sunt şanse ca o asemenea invazie să fie evitată. Dar ameninţarea rusă la adresa securităţii continentului european este substanţială şi sistemică totodată şi va dura ani de zile.

Există mai multe motive foarte concrete pentru care preşedintele Putin nu va trimite trupe în Ucraina de est.

Primul este că, deşi în regiune sunt mulţi etnici ruşi, există şi mulţi ucraineni, care vor rezista cel mai probabil ocupaţiei ruse. Astfel, spre deosebire de preluarea rapidă şi fără vărsare de sânge a Crimeii, o ocupaţie a Ucrainei de est aproape sigur va implica trupele ruse într-o luptă dură.

Estul Ucrainei este un teritoriu mult mai extins şi va necesita mai multe forţe armate. Spre deosebire de Crimeea, nu există o limită geografică evidentă a acestui teritoriu: ruşii ar risca să se implice într-o aventură militară de amploare, care să nu aibă o strategie de ieşire imediată.

Dar cel mai important motiv pentru care Putin nu-şi va trimite trupele în Ucraina este că are la dispoziţie alte metode de a-şi atinge obiectivele.

El ştie că Crimeea va rămâne a Rusiei şi că niciun guvern occidental nu se va opune acestei noi achiziţii. La întâlnirea de duminică de la Paris dintre secretarul de Stat John Kerry şi omologul sau rus Serghei Lavrov, Crimeea nici nu a fost menţionată în comunicatul de presă.

“Federalizarea” Ucrainei

Cea mai urgentă sarcină este că Ucraina să fie împiedicată să adere la structurile economice şi de securitate occidentale, precum UE şi NATO, pentru a menţine ţara ca un tampon, care nu aparţine nici Vestului şi nici Estului.

Iar aceasta se poate face prin încercarea de a convinge Vestul să accepte ceea ce Moscova numeşte “federalizarea” Ucrainei.

Dorinţa Rusiei de a crea o Ucraină federală este foarte năvalnică. Ea include propunerea ca provinciile Ucrainei să aibă dreptul de a-şi spune cuvântul nu numai în afacerile locale, ci şi în “privinţa direcţiei politicii externe” – un mod mai politicos al Rusiei de a spune că etnicii ruşi din Ucraina ar trebui să aibă dreptul de a bloca orientarea pro-occidentală a ţării.

Dacă această strategie nu va funcţiona, Moscova poate recurge la încurajarea etnicilor ruşi să se separe şi chiar să-şi declare secesiunea faţă de statul ucrainean. Preşedintele Putin ştie că acum are în mână instrumentele necesare pentru a submina Ucraina fără a trage un singur glonţ.

Moscova a semnalat că este determinată să aplice aceeaşi abordare şi în alte zone ale Europei unde locuiesc etnici ruşi, în special în Transnistria şi în statele baltice.

Cei mai mulţi ruşi de aici au deja paşapoarte ruseşti sau alte documete de identitate, tocmai pentru a legitima Rusia să vorbească în numele lor.

Scopul acestei mari strategii este limpede: să distrugă status quo-ul creat în Europa după prăbuşirea URSS, în 1991, un status quo care, după cum preşedintele Putin a arătat frecvent, este considerat de Rusia drept injust şi nesustenabil.

Ca alianţă militară ce are misiunea de a contracara agresiunile militare, NATO este prost antrenată pentru a face faţă unor asemenea provocări interne.

Însă, în viitor, Alianţa va trebui să-şi demonstreze curajul prin organizarea unor exerciţii militare, în special în ţările membre mai mici şi mai vulnerabile (statele baltice), pentru a le reasigura pe ele şi pe alţi membri NATO că garanţiile de securitate rămân valabile şi relevante.

Rusia nu trebuie să aibă iluzia că, dacă va interveni într-un stat NATO, răspunsul nu va fi rapid şi nu va include o componentă militară.

O Ucraină redusă ca teritoriu ar putea să îşi păstreze independenţa. Dar evenimentele din ultimele săptămâni sunt nu numai o fotografie a relaţiilor Est-Vest. Ele marchează sfârşitul unei perioade a speranţei că Rusia ar putea fi integrată într-un continent european paşnic şi unit.

Istoricii îşi pot permite luxul de a dezbate cui aparţine vina pentru această evoluţie.

Astăzi, politicienii occidentali nu au altă alegere decât să facă faţă noilor realităţi subliniate de domnul Putin: viitorul aparţine unor mai multe confruntări între Est şi Vest.