SUA, leul enervat de roiul de muște

Statele Unite au lovit peste 85 de poziții ale grupărilor susținute de Iran în Siria și Irak, ca riposta la atacul unei miliții șiite irakiene asupra unei baze militare americane din Iordania, în urmă cu o săptămână.  Atacurile americane, spun criticii administrației Biden, nu fac altceva decât să provoace un nou moment „Pearl Harbour”, pentru a relua strategia de configurare a securității mondiale în funcție de interesele americane, o strategie lansată în urmă cu două decenii și jumătate. De cealaltă parte, neoconservatorii care influențează actualul guvern american consideră că aceste lovituri asupra aliaților Iranului trebuie înmulțite și extinse și asupra teritoriului Iranian. ”Este începutul răspunsului nostru”, a spus, sâmbătă, șeful Pentagonului, Lloyd Austin.

Guvernul irakian a raportat mai multe decese în rândul civililor în urma atacurilor americane cu rachete, la fel și guvernul al-Assad din Siria. În total, au fost raportate circa 40 de victime. Având în vedere prezența militară rusă în Siria și patrulele aeriene ruse, există speculații că Washingtonul ar fi informat Moscova despre pozițiile ce urmează a fi lovite, iar de aici informația ar fi ajuns la milițiile vizate. De aici și numărul redus de victime. Presa iraniană vorbește chiar despre avertizarea de către Washington a liderilor de la Teheran cu privire la țintele ce urmau a fi lovite, astfel încât Iranul să nu riposteze. Ba chiar ar fi existat și o încercare de negociere a unei lovituri simbolice pe teritoriul Iranului, care să întărească imaginea administrației Biden înaintea alegerilor din noiembrie.  Rusia a cerut o întrunire de urgență a Consiliului de Securitate ONU, luni, în legătura cu loviturile americane.

Atacurile americane în Siria Irak sunt o reacție foarte moderată a administrației SUA, dacă avem în vedere strategia propusă de candidata prezidențiala Nikki Haley sau de câțiva generali americani în retragere, printre care și James Stavridis, fost comandant suprem al trupelor aliate din Europa. După atacul milițiilor șiite asupra bazei SUA din Iordania, Stavridis a declarat că America ar trebui să atace navele militare iraniene, să confiște navele comerciale iraniene, să distrugă platformele petroliere iraniene, să lovească posturile de comanda ale armatei iraniene din Siria și Irak. ”Dacă asta nu va funcționa, trebuie să luăm în calcul lovituri în interiorul Iranului”, scria Stavridis, pentru Bloomberg. Iar generalul Kenneth MacKenzie (cel care a coordonat ultima etapă a retragerii americane din Afganistan) a ajuns să-l citeze pe Lenin: ”Liderii iranieni lucrează după dictonul lui Lenin: «Verifici cu baioneta – dacă dai de moale, împingi; dacă dai de tare, te retragi». Interpușii Iranului continuă atacurile pentru că nu au data încă de oțel”.

Această viziune a Americii hărțuite de noua ”axă a răului” s-a extins mult – și în cercurile neoconservatoare de la Washington, și ca cuprindere geografică. Apar analize care fac conexiuni între evenimente aparent fără legătură: atacul Hamas asupra Israelului, războiul din Ucraina, starea de urgență din Ecuador, noul ”val roșu” din America Latină, atacurile grupării Houthi din Yemen asupra navelor comerciale ce intră în Marea Roșie, acțiunile contraspionajului rus împotriva disidenților din Rusia, valurile de imigranți din Europa și în special din Statele Unite, ascensiunea partidelor populiste, protestelor fermierilor din Europa. Toate evoluțiile de mai sunt văzute ca parte a unei strategii coordinate de Rusia și China. Acestea ar fi ”schimbările nemaivăzute de o sută de ani” despre care au vorbit președinții Xi Jinping și Vladimir Putin, la întâlnirea lor din 2023.

”Strategia Rusiei și Chinei este simplă și inteligentă. America este o superputere formidabilă. Nu te poți aștepta să câștigi provocând America la o confruntare directă. În schimb, ideea este să creezi probleme Statelor Unite și NATO simultan pe mai multe fronturi, bazându-te pe interpuși, în zone ignorate până acum de SUA sau în care americanilor nu le este ușor să intervină. La nivel practic, China si Rusia s-au aliat cu mici miliții care nu creează multe pagube, însă sunt problematice pentru Vest. Dar, dacă Rusia și China le vor oferi acestor miliții capabilități și informații la nivel de superputere, atunci ele pot crea haos. Acesta este modul în care Moscova și Beijingul se gândesc sa creeze probleme grele și costisitoare pentru SUA în mai multe zone ale globului și în același timp. Este strategia roiului, a muștelor care enervează leul”, scrie Pippa Malmgren. Ea sugerează că atacul Hamas din octombrie a fost sprijinit nu numai de Iran, ci și de Rusia și ca acesta a implicat și o foarte subtilă componenta cibernetică, un atac care ar fi făcut ca pe monitoarele din celulele de criză israeliene să apară imagini false, care nu indicau vreo problema în zona Fâșiei Gaza. La fel, ar exista o legătura și între bandele de traficanți de droguri din Ecuador, Rusia și China. La fel si in cazul crizelor migrației si ascensiunii partidelor antisistem.

Iar această strategie nu e totul; ea face parte dintr-o strategie imperială a Chinei și a Rusiei. Vladimir Putin visează visul lui Petru cel Mare, spun mare parte din analizele neoconservatoare. Orice concesie oferită Rusiei în Ucraina nu va duce decât la o oprire temporară a războiului, până la refacerea forțelor, iar apoi va urma o ofensivă rusă până la Odesa, Republica Moldova și gurile Dunării. Xi și Putin ar fi împărații secolului 21, lideri care vor refacerea Marii Rusii și întregirea Chinei cu Taiwanul democratic. Orice pas înapoi în acest ”război al autocrației împotriva democrației”, inclusive în fața milițiilor din Orientul Mijlociu și a hărțuielilor din Emisfere Vestică ar însemna o încurajare a escaladării pe mai departe și a îndreptării către o mare confruntare globală. De aceea, întreaga suflare occidentală, împreună cu Japonia, Coreea de Sud, chiar și India, ar trebui să susțină tabăra neoconservatoare din Statele Unite, singura forță care se poate opune Rusiei și Chinei comuniste.

Dar sunt oare Statele Unite acea forță a binelui care acționează doar pentru a apăra dezinteresată democrația în întreaga lume, fără vreo strategie de construirea a propriului imperiu? În 2000, think tankul neoconservator Project for a New American Century a lansat un raport despre ”reconstruirea apărării americane”, pentru ”menținerea preeminenței Statelor Unite, împiedicând ascensiunea unei mari puteri rivale și modelând securitatea internațională conform principiilor și intereselor americane”. Nu este aceasta o strategie imperială, precum cea pentru care sunt acuzate Rusia și China? Raportul menționat mai arată: ”Chiar dacă va aduce schimbări revoluționare, procesul transformării va fi foarte lung, în cazul în care nu va avea loc un eveniment catalizator – precum un nou Pearl Harbour”. Și a urmat momentul ”Pearl Harbour” – atacurile de la 11 septembrie 2001 – catalizatorul invaziei din Afganistan, al celei din Irak, al războiului împotriva terorismului care și astăzi justifica pentru publicul american prezenta SUA în Irak, în Siria, în mute state africane.

La fel ca în cazul Rusiei lui Putin sau al Chinei lui Xi, mulți dintre autorii raportului american au ajuns la vârful guvernului, în special în administrația George W. Bush: Dick Cheney, Paul Wolfowitz, Donald Rumsfeld. Sunt prezenți și în actuala administrație Biden, în special prin Victoria Nuland, soția lui Robert Kagan, unul dintre fondatorii Project for a New American Century. Nu este departe de această viziune nici contracandidata republicană a lui Donald Trump – Nikki Haley. ”Să lovim Iranul o dată și să-l lovim dur”, a spus Haley, care a sugerat eliminarea rapidă a liderilor iranieni care iau deciziile cheie. Din acest ecosistem neoconservator dur mai fac parte John Bolton, fostul ambasador la ONU și fost consilier pentru securitate al administrației Trump, senatorii Tom Cotton și Lindsey Graham, amiralul Stavridis, generalii MacKenzie și David Petraeus.

Oricât de antagonice ar fi, strategiile de azi ale marilor puteri sunt compatibile când sunt privite prin prisma unei teorii a relațiilor internaționale. De aceea profesori precum John J. Mearsheimer au intuit încă de la momentul summitului NATO de la București, în 2008, că proiectul aderării Ucrainei la Alianță duce la război și poate de aceea acești strategi occidentali sunt astăzi ostracizați.

”Trăim într-o lume în care nu există o autoritate care să protejeze statele când sunt atacate. În același timp, este o lume în care este foarte greu de prezis ce intenții au statele. Poate există un stat care are intenții rele față de țara ta, iar dacă aceste intenții se materializează, nu există o autoritate care să te protejeze. Într-o asemenea lume, este firesc ca statele să-și dorească să fie foarte puternice. Daca ești foarte puternic, este puțin probabil ca un alt stat să te atace. Toate țările înțeleg această logică, iar rezultatul este că toate statele se luptă pentru securitate. Din când în când, această luptă pentru securitate duce la război”, spune Mearsheimer.

În logica realistă, ideologia și idealismul nu au loc. Vladimir Putin nu se visează Petru cel Mare, Xi Jinping nu este vreun împărat chinez, iar Statele Unite nu doresc apărarea democrației, spune Mearsheimer. Toate aceste puteri caută să-și asigure securitatea. Securitatea Rusiei a fost amenințată de extinderea NATO și crearea unui bastion occidental în Ucraina, iar Rusia a reacționat, inițial la nivel diplomatic și, după eșecul acestei căi, la nivel militar. Vladimir Putin nu a urmărit ocuparea întregii Ucraine, ci a unei zone tampon și transformarea Ucrainei într-un stat disfuncțional. Eșecul căii diplomatice nu a făcut decât să mărească apetitul Rusiei pentru teritoriile ucrainene, spune Mearsheimer. ”Portretizarea lui Putin ca încarnare a lui Hitler, discuția despre nazismul și fascismul rus nu are legătură cu realitatea; este vorba despre vechea politică a echilibrului puterilor, iar vesticii ar fi trebuit să aibă bunul simț de a vedea că extinderea NATO în Ucraina va duce la distrugerea Ucrainei”.

”Cred că Statele Unite sunt principalul responsabil pentru războiul din Ucraina, pentru că au fost principala forță din spatele extinderii NATO. La fel, cred că, dacă SUA ar fi pus suficientă presiune pe Israel, ceea ce a încercat în timpul administrației Carter, am fi avut acum un stat palestinian lângă cel israelian. Statele Unite au greșit pe aceste două fronturi. În cazul Orientului Mijlociu, eșecul SUA s-a datorat lobby-ului israelian. Cred că decidenții americani au înțeles importanța soluției cu două state, însă nu au putut să o obțină din cauza acestui lobby. Rezultatul este că suntem împotmoliți acum în Ucraina și în Orientul Mijlociu și nu este nicio speranță că vom ieși în curând din aceste două conflicte. Soluția cu două state părea una realistă în trecut, însă acum, după atacul Hamas din octombrie 2023, ea nu mai are nicio șansă. Iar această situație ne împiedică să ne concentrăm asupra Asiei”, spune Mearsheimer.

”Or, China este principala amenințare pentru SUA. Este o putere similară care ne concurează. Ar trebui sa ne concentrăm asupra Chinei ca un laser, nu în Ucraina sau Orientul Mijlociu. Însă politicile prostești din trecut ne-au împiedicat să oprim aceste războaie, iar acum suntem implicați în ambele”, spune Mearsheimer.

Dar poate că nu este nimic nebunesc în politica externă americană, dacă privim America nu doar un imperiu geografic, ci și ca pe unul al banilor, moștenind tradiția Imperiul Britanic, care a ajuns să controleze subcontinentul indian (în secolul 17, Imperiul Mogul producea aproape un sfert din PIB-ul mondial, iar britanicii aveau doar 3% din PIB-ul mondial) nu prin funcționari de stat ci printr-o corporație – Compania Indiilor de Est. Pentru corupția funcționarilor acestei corporații, pentru războaiele iscate de ea cu guvernatorii moguli și cu puterile europene aveau însă să plătească cetățenii britanici și cei din colonii.

Privind în această lumină, poate că războiul din Ucraina are mai puțin de-a face cu recuperarea Crimeii (despre care nu se mai suflă o vorba în Vest, ci doar în mai micile state aliate din estul NATO) sau a Donbasului, ci cu asigurarea intereselor financiare americane în Ucraina și pedepsirea Rusiei pentru rezistența la globalizarea vestică și pierderile produse Vestului în perioada încercării de a controla economia și resursele Rusiei. Poate că nu sponsorizarea terorismului de către Iran este adevărata problema a Washingtonului, ci rezistența Republicii Islamice la financiarizarea economiei și la insinuarea Vestului în sectoarele strategice? Poate că nu spaima unui război pentru Taiwan este cea principală la Washington, ci aceea că președintele Xi Jinping se va opri la stadiul actual al deschiderii Chinei pentru globalizare (care ar permite țării să fie fabrica lumii întregi fără să-și pună pe tavă resursele si controlul politic) și nu va accepta financiarizarea întregii economii chineze. Mereu grăbit să facă profit, tot mai nerăbdător (acum, bancherul Emmanuel Macron a devenit președinte al Franței în câțiva ani, pe când dinastia Pitt a ajuns la conducerea Marii Britanii la două-trei generații după ce negustorul aventurier Thomas Pitt devenea ”nabab” în India), imperiul financiar occidental a nesocotit întotdeauna realități geografice, culturale și istorice, de multe ori și viața propriilor cetățeni și a celor din colonii, iar asta duce la conflicte precum cel din Ucraina sau din Orientul Mijlociu. În spatele sfatului generalilor NATO ca europenii să-și facă stocuri de baterii, lanterne si apă și să plătească pentru înarmare este inerția a peste 400 de ani de lume modernă, de ”globalizare” pornită strict pentru profit de la Amsterdam și Londra și continuată acum de ”Noul Amsterdam”.