De la Tuileries la Place Vendôme, spaţiul public a devenit noul teren de joacă favorit al artiştilor, care au ocupat strada Winston Churchill, între Petit şi Grand Palais. Cea de a 45-a ediţie a FIAC a găzduit 193 de galerii, dintre care 17 venite pentru prima dată.
Târgul de Artă Contemporană şi-a deschis porţile la Grand Palais, oferind o un tur de orizont îmbucurător, de la standuri de vis la staruri, din păcate, cu opere ratate.
FIAC este, de asemenea, cea mai mare petrecere mondenă a toamnei pariziene. Vernisajul atrage întotdeauna sub acoperişul de sticlă al Grand Palais o mulţime de bogaţi colecţionari, de curioşi, de personaje excentrice. În exterior este un adevărat balet al limuzinelor invitaţilor privilegiaţi.
În acest an, totuşi, în pofida acestei orchestraţii stil Hollywood, publicul a fost mai atent la operele expuse, în asemenea măsură încât sosirea noului ministru al Culturii, Franck Riester, şi a suitei sale a fost privită cu indiferenţă, unii galerişti americani întrebându-se chiar cine ar putea fi acest personaj cu un aer uşor “jenat”.
A deranja, a buscula, a impresiona, a uimi, a crea polemici. Arta contemporană răstoarnă ordinea prestabiliă atât în bine, cât şi în rău. În timp ce la Londra, street artist-ul Banksy se distrează să taie în bucăţi o versiune a pânzei lui Fata cu balonul, imediat după ce opera a fost achiziţionată cu 1,2 milioane de euro, FIAC-ul şi-a deschis porţile între şi în afara zidurilor celebrului Grand Palais.
Recolta acestui an a fost, e drept, de mare calitate. Plaja de oferte a fost foarte largă, iar preţurile, variabile. S-au găsit opere interesante pentru mai puţin de 10.000 de euro, dar colecţionarii interesaţi de marile nume ale artei moderne şi contemporane au trebuit să plătească 16 milioane de dolari la Galeria Nahmad contemporary pentru un Picasso, sau 17,5 milioane de dolari pentru un Basquiat de format mare la Christophe van de Weghe.
Au revenit la Paris “tenorii” americani, au expus galerii braziliene şi sud-americane şi chiar o galerie de la Lima 80 m2 Livia Benavides cu o scenografie geometrică uluitoare. Au fost însă aproape absenţi asiaticii, care par să se fi concentrat pe ArtBasel Hongkong şi pe târgurile chinezeşti de artă ca acela de la Shanghaï.
Vizitatorii au trebuit să nu se lase intimidaţi de cifre, de la numărul amintit de galerii, venite din 27 de ţări, la preţurile inabordabile omului obişnuit, cum ar fi cel pentru spendida sculptură în bronz Pasăre solară de Joan Miro, care a fost achiziţionată de la Galeria Long din Paris cu 6 milioane de euro. Ediţia de anul acesta este dominată însă de pictură, cu opere magnifice în standurile unor galerii ca Marian Goodman sau Michael Werner.
Miza a fost ridicată de galeriile care au ales să propună un singur artist, cum ar fi Art Concept, cu acuarele multicolore cu animale, semnate de artista germană Ulla Van Brandenburg (născută în 1974), sau Gladstone (New York şi Bruxelles), cu peisaje în alb-negru, sinuoase şi somptuoase, datorate lui Keith Haring, ori Michael Werner cu tablourile neoexpresionistului german Jörg Immeldorf.
Galeria Le Minotaure a propus Der Bildhauer -1919 de Arthur Segal, Metro Pictures Gallery a expus o lucrare din 2017 a lui Robert Longo, Untitled (X-Ray of Venus with a Mirror, 1555, After Titian).
Arthur Segal, Der Bildhauer-1919La Galeria Krinzinger s-a evidenţiat sculptura în marmură Timo (2018) de Hans Op de Beeck, iar la Galeria Ben Brown Fine Arts a tronat Concetto Spaziale, Attese (1967) de Lucio Fontana.
Merită menţionată şi Nature morte en gris (1955) de Nicolas de Staël, la Nahmad Contemporary, Grafting D (2018) de Ali Cherri la Galeria Imane Farès sau lucrarea cunoscutului artist chinez Zhang Xiaogang, intitulată My mother (2012).
Cele 193 de galerii sunt pline de lucrări ale artiştilor din toate genurile. Parisul rămâne şi de această data Oraşul-Lumină, târgul primind din partea publicaţiei Le Figaro subitlul de FIAC Lux. Arta a invadat străzile, bulevardele, parcurile şi grădinile.
Piaţa Vendôme este o piaţă regală, dar şi periculoasă. După scandalul suscitat de Tree al californianului Paul McCarthy, când parizienii au realizat că opera era un “butt plug” (jucărie sexuală) gigantic, elveţianul Ugo Rondinone şi americanul Oscar Tuazon s-au întors la sculptura mai sobră. Anul acesta, duo-ul acid Elmgreen & Dragset au plasat acolo 100 de stele de mare din bronz, ca o replică orizontală a monumentelor precedente. Sensul acestei marei simbolice: cerul, stelele, marea, speciile, inteligenţa universului, pe scurt întregul nostru mediu înconjurător este ameninţat.
În paralel, danezul Elmgreen şi norvegianul Dragset expun şi la galeristul lor, Emmanuel Perrotin până în 22 decembrie 2019.
În Piaţa Concorde, în axa Obeliscului, se înalţă Dorit, marea sculptură roz, una dintre piesele cele mai impunătoare ale austriacului Franz West, celebrat acum la Centrul Pompidou.
Lângă aleea centrală, o altă creaţie de neratat: marele “Stabile” roşu, surmontat de un “Mobil” albastru şi galben de Alexandre Calder (1969), creat ca un omagiu adus actriţei-far Jane Holzer, muza lui Andy Warhol. Ea i-a sugerat artistului această creaţie la scară mare.
O operă care n-a mai fost expusă până acum, vine din atelierul lui Thomas Schütte. Înaltă de 3,5 metri, sculpura Man in Match (om înglodat în noroi) este primul personaj care apare în creaţia lui, în 1982, la Galeria Pietro Sparta.
Şi, desigur, nu poate fi omisă lunga lucrare din piatră a lui Richard Long, legenda britanică a Land Art, care, de altfel, are şi o expoziţie de artă conceptuală foarte remarcată la Fondation CAB din Bruxelles până în 27 octombrie.
Sculptorul franco-argentinian Pablo Reinoso a întins metalul ca pe o panglică pentru un mobilier de grădină demn de Alice în Ţara minunilor, ce poate fi văzut la Galeria Waddington-Custot.
Semnând Lang/Baumann, cei doi răsfăţaţi al Galeriei Loevenbruck, Sabina Lang şi Daniel Baumann, care expun între Grand Palais şi Petit Palais, lucrează împreună de 28 de ani. Într-o estetică apropiată de cea a anilor 1960-1970, ei combină arhitectura, sculptura şi designul. Pentru a lega cele două muzee, ei au imaginat un mare pasaj în zig zag, în culori psihedelice, care schimbă perceperea spaţiului.
Reprezentat de negustorul de artă parizian Michel Rein de 10 ani, Raphaël Zarka, în vârstă de 41 de ani, laureat al Premiului Ricard, manevrează sculptura, video-ul şi fotografia pentru a-şi instala imensa sa pistă de skate board, activitate pe care o practică cu asiduitate şi despre care a scris mai mult cărţi, ultima publicată în 2017.
Lucrarea, o imensă rampă cicloidală din lemn pe care au acces toţi fanii acestui sport, a fost construită la intersecţia străzilor Champs-Élysées şi Winston Churchill. După FIAC, ea va ajunge la Abattoirs din Toulouse. Galeria prezintă şi o sculptură monumentală luminoasă, de 4 metri înălţime, a bulgarului Stefan Nikolaev, un remake al faimosului Support pentru sticle al lui Duchamp.
Pe faţada de la Grand-Palais este experimentat un video mapping cu trei artişti: Claude Closky, Isabelle Cornaro şi Will Benedict. O combinaţie de umor şi veselie adaptată arhitecturii palatului.
Pentru prima data, FIAC-ul a ocupat anul acesta Place de la Concorde, chiar în faţa grilajului de la Tuileries, cu o arhitectură oscilând între casă poetică şi habitaclu spatial, intitulată «Owan» 201, a japonezului Kengo Kuma, propus de Galeria Philippe Gravier.
În jurul lui, două case de Jean Prouvé, una realizată pentru a servi de extindere a sălii de muzică a Institutului Fénelon din Clermont-Ferrand în 1958 de François Laffanour, cealaltă construită de grupul şcolar din Villejuif en 1957. Ele se învecinează cu Maison Bulle six coques a lui Jean Malval, instalată din 1968 până în 1970 într-un sat de vacanţă experimental din Hautes-Pyrénées. Într-un cadru atât de frumos, Parisul îi aduce un omagiu lui Claude Parent, dispărut de doi ani, prin mobilierul său urban, “insulele” din 2010, care demonstrează teoria sa despre linia oblică.
Jennifer Flay, directoarea evenimenului, afirma într-un interviu acordat publicaţiei Le Figaro: “Sunt foarte încrezătoare, chiar dacă ar fi exagerat să afirmăm că este vorba despre un context euforic. Piaţa de artă se bazează pe valori sigure, chiar dacă în urmă cu un an sau doi s-a înregistrat o scădere netă a interesului pentru artiştii care nu sunt staruri ale pieţii şi pentru creatorii tineri. Pieţele financiare sunt instabile şi Dow Jones a pierdut puncte, dar cumpărătorii nu evoluează într-un univers închis. Dovadă, prezenţa multor galerişti de înalt nivel şi a unui mare număr de americani. Este adevărat, marile galerii cu valori sigure, continuă cu preţuri record. Dificultăţile economice simţite de galeriile de talie medie sau mică se vor estompa, sper, pentru că în ele pot fi descoperite talentele de mâine”.
si cainele meu face doua trei opere de arta zilnic