TRĂIRILE MALEFICE (45)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Lumea trebuie să se înscrie cu ani înainte pentru excursii organizate de pe tot globul, spre a putea defila câteva minute şi prin faţa trupului mumificat. Iar fiecare vizitator aduce cu el câte un omagiu, pe care-l depune într-o imensă sală – expoziţie, special amenajată în acest scop.

Unele dintre diplomele, ordinele, poeziile sau simfoniile ce-i sunt dedicate se fac scrum de îndată ce sunt trecute prin faţa sarcofagului de sticlă. Sunt acceptate doar cele cu adevărat superlative, după ce mumia schiţează un mormăit aprobator. (Teoria cum că în mausoleu ar fi fost introdus un automat pus să mimeze reacţiile defunctului – un aparat, în fond, atât de uşor de făcut – este lipsită de ori ce dovadă.)

Gough a fost o fire nu numai foarte pretenţioasă, dar şi extrem – dar extrem! – de scrupuloasă. N-a lăsat nimic la voia întâmplării. Aşa în viaţă, aşa şi după! Atât temperatura, cât şi luminozitatea, ventilaţia şi fondul sonor din interiorul mausoleului au fost reglate potrivit aceleaşi aprobări sau dezaprobări venite din sarcofag. (El nu cerea nimic, dar dacă i se oferea ceva, atunci să se ţină cont de bunul simţ!) Când a reuşit să cadă la învoială şi cu Divinitatea în legătură cu umiditatea din jurul clădirii, un imens oftat de uşurare a ieşit din spatele sticlei care proteja mumia. Care a primit, în sfârşit, omagiul suprem, răsplata capitală.

Toate astea se pot citi în „Ghidul şi instrucţiunile de conduită pentru vizitatorii Mausoleului lui Gough”, o broşură extrem de utilă, ce se cere respectată de toată lumea: personal, paznici, vizitatori şi presă.

Vizita în Mausoleu este pe cât de instructivă, pe atât de reconfortantă. Ea te umple de energie pozitivă pentru multă vreme. Gough însuşi, se spune, are grijă să fie aşa.

Pedeapsa capitală

„Heute rot, morgen tot“

sau

„Astăzi viu, mâine-n sicriu”,

dar, de fapt:

„Astăzi în sicriu, mâine viu”.

Gough ar fi putut fi socotit un cetăţean aproape model: îşi câştiga în mod cinstit pâinea, nu lua de la nimeni nimic ce nu i se cuvenea, îşi achita în mod regulat pensia alimentară, plătea la timp toate taxele, îşi ajuta prietenii la nevoie, era simpatic. Până ce se îmbolnăvi grav. Foarte grav!

Într-o bună dimineaţă, se trezi complet surd. La început, se enervă, sesizând că n-a auzit clopoţelul ceasului deşteptător, ceea ce l-a făcut să întârzie la serviciu. El, care n-a întârziat niciodată în aproape douăzeci de ani de carieră! În graba mare, abia pe stradă observă că parcurge un univers complet tăcut. Parcă ar fi fost un peşte într-un acvariu. Tramvaiele, maşinile, oamenii, totul făcea parte din acel ocean mut. Se opri în loc şi inima începu să-i bată nebuneşte. Toată lumea ştie că lipsa auzului este un mare handicap. Aşa ştia şi el. Cum de i s-a întâmplat tocmai lui nenorocirea? Timp de câteva săptămâni trăi un mare sentiment de revoltă: de ce să păţească aşa ceva tocmai el? Şi de ce fără nici un avertisment? Fără a primi măcar şansa de a se feri, de a încerca nişte medicamente preventive! Sau măcar să fi fost lăsat să-şi i-a măsurile de rigoare!

După alte săptămâni, realiză că situaţia lui nici nu era chiar atât de disperată. Se revoltase mai mult din cauza prejudecăţii că surditatea ar fi un handicap. Între timp, învăţase că – nici vorbă! – cofoza (aşa îi spun specialiştii stării celor ce nu aud) are şi unele avantaje. De pildă, nu ai parte de toate bazaconiile din jur, nu eşti distras de tot felul de nimicuri, te poţi concentra cât vrei la ale tale. După o jumătate de an, obişnuindu-se pe deplin cu noua sa situaţie, descoperi şi alte numeroase avantaje ale surdităţii: de pildă, era scutit de multe corvezi din partea superiorilor, a obţinut un spor de bani pentru invaliditate, a început să frecventeze un club al celor fără auz, unde întâlni nişte oameni extrem de simpatici, foarte solidari unii cu alţii şi foarte eficienţi. În primul rând, că pe acea cale a obţinut o slujbă nouă, infinit mai interesantă decât cea în care a robotit o jumătate de viaţă, slujbă şi pasionantă, şi mult mai bine plătită, iar, curând după aceea, a întâlnit printre colegii de la club o femeie care s-a dovedit că-i poate oferi marea dragoste, pe care a căutat-o până atunci în zadar în două căsnicii ratate. Viaţa în acvariu i se releva cu totul altfel din interior, decât cum o percepuse privind-o până atunci din partea cealaltă a pereţilor de sticlă. (După ce se căsători cu marea sa dragoste, au amenajat în mijlocul living-ului, dar şi în dormitor, câte un acvariu, de care nu s-au mai putut despărţi. Iar dacă, pe vremuri, curăţatul habitatului peştilor fusese o corvoadă, abia acum, când înţelegea cu adevărat despre ce este vorba, acvaristica devenise o pasiune adevărată.)

Într-o altă dimineaţă, Gough se trezi fără a simţi mirosul atât de atrăgător al cafelei, miros care-l dezmierda de fiecare dată când se scula, de când trăia fericirea noii sale fericiri. Se sperie iarăşi îngrozitor: crezu că s-a întâmplat ceva cu marea sa dragoste sau că – Doamne, nu! – aceasta l-ar fi părăsit. Totuşi, ceaşca se afla la locul ei pe tavă, numai că nu mai emana nici un miros. Când nici loţiunea de după ras şi nici măcar izul particular adorat al femeii nu-l mai simţi, îşi dădu seama că şi-a pierdut şi simţul mirosului. Totul la fel de neaşteptat, la fel de ireversibil, de definitiv şi de nemeritat ca şi cu apariţia bruscă a surdităţii. De data asta, revolta îi fu de mai scurtă durată. Îşi dădu mult mai repede seama ca data trecută că lipsa mirosului nu este nici pe departe atât de traumatizantă pe cum se crede. Ba, chiar din contră: de cele mai multe ori, mirosul nu produce decât senzaţii neplăcute, îndepărtează un om de altul şi-l ispiteşte prosteşte pe cel nesătul. Era atât de convins de toate astea, încât nici nu i-a mărturisit nimănui ceea ce a păţit iarăşi. Nici măcar soţiei nu i-a spus nimic, de teamă că aceasta ar putea să înţeleagă ca pe o nenorocire norocul ce a dat peste el. De ce să-i facă sânge rău? (Într-o seară, îi trecu prin cap ideea aiurită că nici ea nu mai are simţul mirosului şi că şi ea doar se preface a se bucura de parfumul pe care tocmai i l-a adus. A pus-o la încercare în fel şi chip, însă nu s-a putut lămuri pe deplin. Până ce şi-a dat seama că nu se interesează decât de un amănunt fără nici o importanţă – dar fără absolut nici o importanţă! – şi, drept urmare, şi-a consumat nelămuririle în direcţii mai folositoare.)

Într-o nouă dimineaţă, Gough se trezi paralizat. De data asta i se păru că, în ciuda tuturor păcatelor sale, parcă totuşi a fost pedepsit mult prea sever. Suferii îngrozitor şi se rugă la Dumnezeu să-l izbăvească şi să-l ia la Dânsul. Numai că, tot căinându-se, observă cum era alintat de toţi membrii clubului celor lipsiţi de auz, cum i se ghicesc şi realizează toate poftele, cum este înconjurat mereu de cei dragi, dar şi lăsat singur când dorea să rămână singur. Putea să-şi mai mişte doar mâna stângă, însă învăţă să facă extrem de multe lucruri cu ea – unele chiar complicate. Cu ajutorul tehnicii moderne, putea să-şi potrivească singur aerul condiţionat şi căldura, putea să-şi deschidă televizorul şi să acceseze diferite canale, putea să stingă şi să aprindă lumina. Stătea ore în şir pe terasa largă şi admira, de la nivelul ei, forfota stresată a oamenilor grăbiţi să ajungă undeva pentru a se îndrepta, cu aceeaşi viteză, altundeva. Pe de altă parte, abia atunci realiză cât de minunat a fost conceput omul, cât de multe lucruri reuşeşte să facă o singură mână. Păcat că, în nebunia agitaţiei, prea puţini ne dăm seama de performanţele ce ne sunt la îndemână… Din calmul liniştii sale, vedea agitaţia imensului acvariu şi simţea o compasiune sinceră pentru peştii umani ce se goneau unii pe alţii. La început, o vreme, îşi spunea că a ajuns şi el în situaţia pensionarilor acvariului său, fiinţe ce trăiau de pe urma clipelor când primeau mâncare de la cineva de afară, cel ce se îngrijea şi de curăţenia şi de căldura apei. Pe urmă, după ce a văzut cu câtă abnegaţie îi satisfac soţia şi prietenii de la club toate capriciile, şi-a spus că el nu este decât un răsfăţat al sorţii şi nu ştia pentru ce a fost răsplătit atât de generos. Când a realizat că nu mai are nici senzaţia de cald sau de frig, şi-a zis că a mai fost scutit de o muncă şi că nu mai este obligat să îndrepte telecomanda spre aparatul de aer condiţionat. (Care o dată s-a şi stricat. Acum, din partea lui, n-are decât să se strice tot timpul…) Îşi amintea, cu o duioşie necunoscută până atunci, de lungile săptămâni cât a trebuit să meargă la serviciu, de plictiseala de acolo, de nenumăratele compromisuri pe care a fost nevoit să le facă fără încetare pentru a păstra o atmosferă cât de cât respirabilă printre nişte şefi imbecili şi nişte colegi invidioşi. Îşi aminti şi de deplasările obositoare şi inutile în cabinele vagoanelor de dormit incomode, folosindu-se de toalete străine, mâncând pe apucate. Şi-şi amintea, cu aceeaşi duioşie, de zbaterea sa în ambiţii fără rost şi în frustrările nătânge trăite după fiecare eşec. Stătea întins pe perne, privea acvariul urban şi îşi potolea setea cu un lichid verzui, pe care-l percepea rece şi răcoritor, exact ca pe vremea cât mai avea senzaţia temperaturii şi a gustului.

Apoi veni şi ziua când Gough se trezi orb. De data aceea chiar că nu se mai revoltă deloc. Îi simţi pe cei din jur agitându-se în jurul său şi îi fu milă de ei. Şi, deşi medicii i-au spus că surditatea lui este definitivă, mai avu un moment de întrerupere a cofozei (aşa îi spun specialiştii la surditate) şi auzi pe cineva spunând că nenorocirile ce l-au lovit succesiv şi atât de nemilos reprezintă adevărata pedeapsă capitală care-l poate ajunge pe un om. Pe urmă, iar nu mai auzi nimic. Doar un vuiet monoton şi extrem de liniştitor. (Acum era deja conştient că toţi cei din jur se înşeală: îşi aminti că Dumnezeu l-a pedepsit pe Adam, izgonindu-l din timpul nesfârşit. Că doar vremea limitată reprezintă pedeapsa capitală.) Întunericul era colorat, doar că n-avea contururi. Îşi mişcă mâna stângă şi simţi o materie uşor lichidă, extrem de fină. Dormea, visa, dormea din nou şi se visa dormind. Se visa mereu doar pe el. Trăia o securitate totală, fără griji şi fără resentimente. Timpul nu mai era timp şi nimeni şi nimic nu-l mai stânjenea. Şi nici nu avea dorinţe pe care să nu şi le poată îndeplini.

Timpul nu mai exista, dar el totuşi trăia. Fără timp, fără pedeapsa capitală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.