Presa de miercuri a relatat despre scrisoarea pe care aşa-zisul minister de externe de la Tiraspol a adresat-o ONU, prin care cerea să se recunoască independenţa „Republicii Moldoveneşti Nistrene”, dar n-a comentat posibilele implicaţii ale unui atare demers intervenit, după ce, la 22 iulie, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga îşi dăduse avizul consultativ asupra proclamării unilaterale a independenţei de către provincia sârbă Kosovo. Cum era de aşteptat, separatiştii transnistreni încep prin a saluta avizul CIJ, după care reamintesc că, în 2008, imediat după ce liderii de la Priştina au proclamat independenţa respectivei provincii, Tiraspolul s-a adresat oficial ONU, cerând „recunoaşterea oficială a Republicii Moldoveneşti Nistrene” şi implicit admiterea sa în marea familie internaţională a Naţiunilor Unite.
În scrisoarea din 26 iulie a.c. se spune textual că „Republica Moldovenească Transnistreană constată din nou – şi atrage atenţia ONU – că republica (sic!) corespunde tuturor criteriilor internaţionale de stat independent şi întruneşte toate condiţiile necesare pentru a putea fi recunoscută pe plan internaţional”. Evident, se invocă un principiu generos şi fundamental în dreptul internaţional – dreptul legitim la autodeterminare a popoarelor. Punctual, se face trimitere la recunoaşterea independenţei Kosovo, care, în viziunea Tiraspolului, înseamnă acordarea statutului legitim al principiului de autodeterminare a poporului. Ca urmare, „MAE al Transnistriei îndeamnă ONU, împreună cu alte structuri internaţionale, să participe activ la elaborarea unor criterii unice de recunoaştere a statelor, care, de-a lungul anilor, şi-au demonstrat viabilitatea”.
Este un demers făcut de persoane instruite la şcoala Kremlinului, care, indiferent de vremuri, le-a cerut cursanţilor să fie aroganţi, categorici în ton şi argumente de tot felul şi să întoarcă lucrurile ori documentele internaţionale astfel încât să le susţină punctul lor de vedere. Dintr-o atare perspectivă, cei din Tiraspol nu se abat cu o iotă de la acele reguli. Iar ei ştiu bine de ce. Înainte de orice, în Transnistria se află celebra Armată a XIV-a, cea care, în vremea Războiului Rece, crea fiori imenşi când venea vorba despre ea. Mai exact, aceasta are: 6.500 de oameni; o divizie motorizată; două regimente de artilerie; un regiment de tancuri; un regiment antitanc; două regimente de pontonieri; un regiment de rachete; o escadrilă de elicoptere. La cele de mai sus trebuie adugat în mod obligatoriu arsenalul ei, mulţi analişti militari vorbind despre faptul că teritoriul transnistrean este, de fapt, un uriaş depozit de arme, inclusiv dintre cele mai sofisticate.
De altfel, pe timpul Pactului de la Varşovia, Moscova considera Armata a XIV-a cea mai sigură din această zonă a Europei, dat fiind că alte baze militare erau pe teritoriul unor state precum Bulgaria şi chiar Ungaria. Să reamintim, în context, că, în timpul războiului din Transnistria, 1990-1992, Moscova a susţinut că „Transnistria este teritoriu rusesc”, drept care Ministerul rus al Apărării a cerut Armatei a XIV-a să se afle total de partea separatiştilor.
Sunt elemente ce trebuie avute în vedere când vrem să abordăm statutul Transnistriei şi intenţiile actuale şi de viitor ale Tiraspolului. De aceea, chiar dacă mulţi analişti socotesc drept lipsit de şanse demersul său de a fi recunoscută de ONU ca stat independent, de sine stătător, ca şi Kosovo, să nu uităm că, pe plan internaţional, când interesele celor mari au cerut-o, trocul politic a funcţionat din plin. Cum se ştie, Rusia, membru permanent al Consiliului de Securitate, nu a recunoscut, ca şi China, de altfel, independenţa Kosovo. Motivele sunt cunoscute: Serbia este ţară slavă, teama ca regiuni ruseşti cu statut delicat, îndeosebi din Caucaz, să nu urmeze exemplul provinciei secesioniste sârbe. Totuşi, ce se va întâmpla dacă, într-o bună zi, noii strategi militari şi politici de la Moscova reabilitează statutul Armatei a XIV-a şi-i măresc consistent dimensiunile umane şi automat arsenalul ei? Nu s-ar putea ajunge la un troc în care, de pildă, „ursul de la Kremlin” să promită recunoaşterea Kosovo dacă „unchiul Sam” face la fel cu Transnistria? La prima vedere, ipoteza pare total hazardată, dar câte alte mari evenimente inernaţionale, excluse iniţial de cei mai buni comentatori, n-au devenit realitate în urma unor înţelegeri de neimaginat la început? Cineva zicea odată că şi în politică niciodată nu trebuie să spui niciodată. Cred că ştia perfect ce vrea să spună cu acest joc de cuvinte aparent inofensiv. Dar el invoca lecţiile istoriei, ce-i dădeau dreptate.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.