Trump nu poate să se retragă. Europenii încearcă să se extragă

Coincidență sau strategie europeană?

La început, Spania premierului socialist Pedro Sanchez și-a închis spațiul aerian pentru aeronavele cisternă ale Statelor Unite destinate operațiunilor contra Iranului. Poziția Spaniei, cel mai rău platnic din NATO, era cunoscută, nu a fost o surpriză. Dar apoi Italia premierului Giorgia Meloni, unul dintre puținii politicieni europeni cu intrare la Washington și apropiată ideologic de mișcarea MAGA, a decis să interzică SUA să folosească o bază militară. Apoi, Franța refuză dreptul de survol pentru avioanele militare americane. Până și Polonia, din rândul ”Noii Europe” lăudată de Paul Wolfowitz la momentul invaziei în Irak, refuză o solicitare americană. Nu vrea să trimită o baterie Patriot în Orientul Mijlociu.

Pot fi calcule electorale, pot fi calcule financiare. Mult mai probabil, liderii europeni au ajuns la concluzia că SUA vor pierde, cel puțin la nivel strategic, războiul pe care l-au pornit împreuna cu Israelul. Au așteptat, la fel ca și în cazul invaziei ruse în Ucraina, au studiat raportul de forțe și apoi au pariat pe înfrângerea lui Trump. Nu va fi o înfrângere a SUA, ci a președintelui Trump, a Partidului Republican la alegerile legislative din acest an și apoi la prezidențialele din 2028.

Fronda Europei împotriva lui Trump

Nu poate fi o coincidență această fronda europeana. Este un răspuns coordonat și ales după experiențele anterioare în relația cu administrația Trump. Liderii europeni au plecat capul în fața președintelui SUA la momentul negocierii acordului comercial UE-SUA. Au acceptat zero taxe vamale pentru importurile din SUA contra 15% taxe impuse de SUA pentru importurile din Europa. Au acceptat mutarea în masă a producției peste Ocean (încă de la legea pentru combaterea inflației a președintelui Joe Biden), au acceptat să cumpere gaze lichefiate cât întreg planul de relaxare post-pandemie din care se alimentează PNRR-urile țărilor UE. Au acceptat nesustenabila majorare la 5% a bugetului apărării. Răspunsul lui Donald Trump a fost să pluseze cerând anexarea Groenlandei. Atunci, în ianuarie, liderii UE s-au opus și Trump a cedat. Asta fac și acum, în cazul războiului din Golf.

Trump ia în calcul retragerea din NATO

Reacția președintelui SUA nu este surprinzătoare. A declarat că ia în serios retragerea SUA din NATO. Nu este pentru prima oară când o spune. A făcut-o și în primul său mandat. Însă, de data aceasta, și ”adulții” din administrația Trump par să fie iritați.

Secretarul de Stat Marco Rubio, deseori trimis pentru a repara relațiile cu Europa și a reasigura aliații de aici, a declarat, la Fox News: „Cred că, din păcate, va trebui să reexaminăm dacă această alianță, care a servit bine această țară o perioadă, mai îndeplinește sau nu acel scop. Dacă avem nevoie de ajutorul lor – nu le cerem să lanseze lovituri aeriene – și le cerem să ne permită folosirea bazelor lor militare, iar răspunsul lor este «Nu»? Atunci de ce suntem în NATO? Atunci trebuie să te întrebi: de ce cheltuim miliarde peste miliarde de dolari, sute de miliarde de dolari, trilioane de dolari și menținem aceste forțe staționate într-o regiune dacă nu ni se permite să folosim aceste baze?”

Trump nu poate retrage SUA din NATO

Președintele Donald Trump nu poate să retragă Statele Unite din NATO. În 2023, sub fosta administrație Joe Biden, Congresul SUA a adoptat o lege în acest sens. A fost o măsură preventivă în cazul revenirii lui Trump la Casa Albă. Legea spune: ”Președintele nu poate suspenda, înceta, denunța sau retrage SUA” din Tratatul NATO din 1949. Acest lucru este posibil doar prin votul a două treimi din senatori sau doar dacă Congresul adoptă o nouă lege.

Ce se întâmplă cu actuala frondă europeana și cu amenințările administrației Trump este agravarea îndoielilor legate de aplicarea Articolului 5. Posibilul refuz al SUA de a face schimb de informații cu aliații europeni. Posibilul refuz de a le livra anumite tipuri de arme.

Și mai este vorba și despre o modificare a mesajului, a așa-zisei ”narațiuni”. Nu mai contează sacrificiul militarilor români, britanici, polonezi în Afganistan sau Irak, ci va conta decizia de acum a multor aliați europeni de a nu-și deschide bazele și spațiul aerian pentru noul război al Americii.

Articolul 5 sau 42.7?

Nimic nu a demonstrat mai bine decât războiul din Ucraina că NATO înseamnă SUA și cam atât. Cu ce rămâne Europa, dacă SUA vor pune sub semnul întrebării Articolul 5? Cu Articolul 42.7, spune șefa diplomației europene, Kaja Kallas. Euractiv scrie că ea lucrează la un plan pentru a face acest articol din tratatul UE mai eficient. Este clauza de apărare a Tratatului UE, invocată până acum o singură dată, de Franța, la atacurile teroriste din 2015.

Se prevede elaborarea unui ghid detaliat care va stabili, pentru prima dată, când și cum poate fi activată această clauză și ce mijloace militare, logistice sau politice vor fi atunci disponibile statelor membre. Până acum, reglementarea a fost formulată într-un mod relativ vag și lasă statelor o marjă considerabilă de aplicare.

NATO îi apără pe aliați de ei înșiși

Însă dilemele strategice sunt mari. Spre deosebire de NATO, de exemplu, asistența militară nu este obligatorie. Tratatul UE prevede doar ”asistență”. Ce se poate întâmpla în cazul unui conflict între Cipru, stat UE, și Turcia, stat NATO. Marile state UE sunt și membre NATO. Profesorul John Mearsheimer a rezumat cel mai bine rolul NATO – nu doar pavăză împotriva Rusiei, ci pacificator al Europei, unde statele au încă dispute de rezolvat.

Cea mai importantă este unitatea Europei și forța ei. Până acum, unitatea aceasta nu se vede mai departe de o decizie luată discret pentru ca aliații europeni să spună NU Americii în Iran. Asta nu poate înlocui o politică comună a energiei, a materiilor prime, a apărării, o uniune a achizițiilor militare, o uniune fiscală. UE nu are nimic din toate acestea, doar un lung șir de acronime apărute după invazia rusă în Ucraina și banii lobby-ul industriei militare.

Limitele autonomiei strategice a Europei

Uniunea achizițiilor se reduce la interesele și luptele dintre marile companii din țările tradițional producătoare de armament. Ele stau cu ochii pe fondurile SAFE mai mult decât guvernele de la București sau Varșovia (principalii așa-ziși beneficiari). Politica comună a energiei este scumpirea în numele ”zero net” și stabilirea prețului energiei, la o bursă virtuală, în funcție de prețul celui mai scump producător. Cu aceasta energie la preturi imposibile, Europa ar trebui să devină autonomă strategic. Iar UE mai înseamnă și bariere comerciale interne care, la valoarea lor anuală, depășesc cu mult investițiile în înarmare de până acum.

Europa poate avea dreptate în privința războiului din Iran. Este la fel ca și în cazul celui din Irak, în 2003. Justificările inițiale se dovedesc false, apoi inițiatorii conflictului aduc argumente morale – înlăturarea unor dictatori. Campaniile de comunicare fac ca nuanțele să dispară, nu mai există alegere strategică ci doar judecată morală, simplificare și emoție. Din această perspectiva, Parisul, Roma, Varșovia, Madridul au argumente suficiente pentru a se distanța de America. Însă, pe de altă parte, Europa care vrea să fie autonomă strategic este cea care a combătut terorismul cu ursuleți de pluș pe locul atentatelor, cu discriminarea pozitivă a imigranților infractori, în vreme ce in lupta reală se căleau alții. Din acest unghi, fronda de acum este pripită.