Corespondenţă de la Paris de la George Banu

Ultimul spectacol al lui Peter Brook, Prizonierul

George Banu alături de Peter Brook

Împreună cu Marie – Hélène Estienne, Peter Brook, în preajma a 93 de ani pe care îi va sărbători  în acest martie – invită spectatorii, nu explicit la un „adio”, dar la ceea ce totuşi se pare a fi o concluzie de drum… înainte de a pune capăt uneia dintre cele mai marcante aventuri regizorale începute acum şaizeci de ani la Oxford. Brook însuşi declara că seducţia actului scenic îl intersează mai puţin acum şi că, azi, preferă  să se dedice transmisiei… el, care nu s-a arătat des motivat de aceasta vocaţie, şi-o manifestă acum. O remuşcare? Cred că mai degraba cartea recent tradusă, Pe vârful buzelor,  restituie cel mai just raportul lui cu admiratorii, profesionişti sau amatori, raport intim şi personal. El ne indica, simplu, pedagogic chiar, „cum să vorbeşti” în teatru – cum să murmuri acolo unde de obicei se strigă, cum să şopteşti acolo unde „se vorbeşte tare”, aşa cum o afirma Hugo şi o deplângea Jean Luc Godard. Dar, totodată, cealaltă întrebare  priveşte condiţia de exersare a teatrului: cum „să fim împreună” aici unde tocmai comunitatea se impune şi pe care discipolul lui preferat, Andrei Şerban o îndeplineşte cel mai convingător.

Teatrul, pentru Brook, înseamnă o experienţă personală şi colectivă, un dialog care, cu ocazia reuşitelor de excepţie, se liberează de scurgerea timpului pentru a  se converti în „clipa împlinită”, cum îmi intitulam de mult o carte. L’instant habité – cilpa de plenitudine, clipa de neuitat. Ea e darul scenei! Emblema de neşters a efemerului.

Spectacolul văzut ieri seara în avanpremieră se înscrie printre evenimentele „memorabile”, evenimente ce, pentru un spectator, depăşesc reuşita estetică, performanţa vizuală sau plăcerea ludică. La ora când memoria începe să decline, de această dată am avut convingerea că nimic nu va afecta amintirea acestei seri ţintuită pe pergamentul teatral ce-l port cu mine. Ea mă va însoţi asemeni acelor reprezentaţii care se convertesc, dincolo de artă, în „experienţă” biografică.

Aplauze pentru Prizonierul

Brook şi Marie – Hélène Estienne se inspiră dintr-un îndepărtat eveniment trăit de tânărul regizor care, în anii 50, explora teritoriul auster al Afganistanului. Împreună ei restituie datele situaţiei şi ne confruntă, ca într-o poveste zen, cu un conţinut aparent clar şi totodată profund enigmatic. Naraţiunea clară şi deosebit de economică tulbură căci cuvintele sunt dispuse ca nişte pietre rare, identificabile, reperabile şi explicite. Unui turist străin i se indică prezenţa stranie şi imuabilă a unui întemniţat ce rămâne imobil în faţa puşcăriei. E consecinţa unui asasinat de tată de care trebuie să se răscumpere, la sugestia unchiului său înţelept, rămânând pe durata impusă de justiţie – douăzeci de ani – singur cu sine însuşi, prostrat la poarta închisorii. El e „omul a cărui misiune e aceea de a repara” şi, îi indică unchiul, el însuşi va descoperi când va fi liber încât să-şi abandoneze statutul considerându-se în sfârşit spălat de păcat. Prizonierul nu va dispare însă decât atunci când însăşi închisoarea va fi dărâmată. Era el deja purificat? Nu o putem şti şi totul se încheie cu o constatare perplexă a turistului ce revine la locul iniţial şi admite că „Nu mai era nici prizonier, nici închisoare”.

Situaţia o evocă pe aceea a pesonajului din Procesul lui Kafka, care va rămâne imobil o viaţă întreagă în faţa uşii păzite de un intransigent portar ce îi interzice accesul dincolo de frontiera Legii… imobilitatea e când un destin impus, când o sancţiune admisă. Şi de fiecare dată consecinţele ei rămân definitiv secrete. Prizonierul lui Brook nu se poate libera de o culpabilitate pe care o asumă şi sub persistenţa căreia se află în ciuda tuturor evenimentelor – iubire de femeie, naştere de copil –  personajul lui Kafka se încăpăţânează să afle, fără succes, secretul Legii. El e încarnarea obstinaţiei şi confirmarea eşecului! Legea nu se dezvăluie.

Prizonierul se situează pe platoul teatrului les Bouffes du Nord punctat de rădăcini şi crengi uscate – un peisaj de dezolare şi pustietate! Personajele, apoi, în costume moderne, ni se aseamănă nouă: vestimentar nimic nu ne disociază, doar mentalităţile diferă. Aici suntem antrenaţi în inima unei societăţi tradiţionale cu reguli şi interdicţii strict respectate sau, în caz negativ, nemilos pedepsite. Dar spectacolul, în ciuda gravităţii situaţiei, cultivă un ton de o umanitate esenţială, primordială: aceea a omului într-o lume arhaică.

Brook a semnat acum mulţi ani de zile unul din cele mai economicoase spectacole ale sale: Omul care… meditaţie inspirată de condiţia bolnavilor mintal şi de relaţia cu medicii constant plasaţi în proximitatea lor. Spectacol memorabil… la a cărei intensitate parvine azi Prizonierul. Aici ni se revelează, riguros şi radical,  „scheletul teatrului”, cu oasele lui indestructibile – Artaud, revoluţionând teatrul, căuta nu sângele, ci osul corpului! – şi în această concluzie de drum identificăm, tulburaţi,  confirmarea proiectului brookian de a valoriza economia „teatrului brut”, concret, redus la elementele sale prime şi totodată de a accede la „orizontul ” uman fundamental, liberaţi de aparenţe şi utopii. Prizonierul e o împlinire ultimă. Fixată pentru totdeauna pe ecranul spectatorului sceptic, le mauvais spectateur,  ce mă temeam să devin. Acum , temporar, mă regăsesc reconciliat.

Nu putem să nu amintim că George Banu a consacrat numeroase eseuri şi studii operei lui Peter Brook, reunite în publicaţia apărută la « Editura Polirom ».

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 5
George Banu 21 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.