Un caz de onestitate a minţii

Wittgenstein îl considera pe Kierkegaard un sfânt. Pentru că a putut recunoaşte faţă de sine că nu este capabil să-şi asume responsabilitatea căsătoriei, dar a rămas fidel toată viaţa iubirii pentru fosta sa logodnică. Wittgenstein a fost onest în gândirea sa, dar în plan moral nu a avut tăria lui Kierkegaard: şi-a trăit orientarea homosexuală cu o luciditate nedramatizată în paginile scrise.

Dimpotrivă, ce a scris danezul a fost ca o explicaţie: iată de ce nu pot să-mi asum căsătoria. Ce a scris Wittgenstein nu are nicio legătură cu subiectivitatea sa particulară.

Au mai folosit persoana I în naraţiuni confesive şi alţii, Augustin şi Montaigne, de pildă. Dar nimeni înainte de Kierkegaard nu a gândit persoana I în concretul unicităţii ei individuale.

Constantin Noica a elaborat un tablou critic al maladiilor de natură spirituală, uzând de trei criterii: individual, determinaţii, general (I-D-G). Gândirea lui Hegel, de pildă, suferă de lipsa individualizării. Cea a lui Kierkegaard, de lipsa accesului la general.

Cea mai interesantă maladie rezultând din acest joc logic ar trebui să fie aceea în care lipsesc determinaţiile. Ce gândire ar putea fi formatată numai din individual şi general? Ar trebui să fie una la limita de sus a umanului, la graniţa cu îngerescul? În orice caz, ar trebui să fie una în care trupul nu mai contribuie cu determinaţii. Ar fi formatată doar în chip sufletesc-spiritual.

Or, ce avem aici? Exact ceea ce le spune creştinilor promisiunea mântuirii: trup duhovnicesc, suflet spiritualizat. Cel mântuit (ca şi îngerul) are a fi gândit ca fiind simultan, în egală măsură şi armonios, şi persoană, şi ceată.

Noica este, în etapa elaborării logicii sale, un filosof de o importanţă ce nu poate fi exagerată. Reprezintă unul din cazurile în care treimicul I-D-G îşi găseşte un echilibru fără carenţe majore. Ucenicii săi erau cazuri de preponderenţă grea a determinaţiilor, carenţi de individual şi cu prea puţin acces la general. Ei au ajuns acum, la vârsta lui Noica-cel-de-atunci, fără să fie impresionaţi, estimp, de noutatea logicii dezvoltate de maestrul lor. Topirea determinaţiilor în lumea I ori în lumea G… Acest fapt e numit de Noica „şenilă” şi e descris ca preluare a drumului din exterior spre a fi transformat, în interior, într-o cale.

Calea lui Noica s-a dovedit a fi logico-filosofică. Cea a lui Kierkegaard, una religioasă. Hamlet făcea pe nebunul. Asta nu era ceva din registrul patologicului, ci din cel al umorului. Kierkegaard şi-a iscălit cărţile de filosofie cu pseudonime, iar pe cele cu conţinut religios le-a semnat cu numele său real. Vedeţi? Unde nu pot avea credinţă îmi dau diverse nume şi ţin discursuri. Unde e vorba de credinţă, tac în nume propriu şi cât pot de elocvent. Şi hamletizez cât cuprinde. E vreo lecţie aici? Doar aceea că nu există lecţii în domeniul credinţei.

Dacă toate acestea ar trebui să poarte un nume, ironie este acela. Dintre toţi gânditorii de după Socrate, Kierkegaard a avut cea mai puţină pasiune pentru dogmatizare. Ceea ce înseamnă că a reuşit să fie liber chiar şi faţă de sine.