Un semnal de alarmă pentru folclor

Am prețuit dintotdeauna folclorul românesc, căruia i-am găsit virtuți cu totul și cu totul deosebite, ca modalitate de exprimare, varietate și frumusețe. Atât cântecele și dansurile, cât și portul, locuințele, ba chiar și uneltele trebuitoare gospodăriei și traiului de fiecare zi, dominate de bun gust și subtilitate, constituie o artă nativă autentică. Numeroși oameni de cultură și artiști ai noștri de primă mărime s-au aplecat asupra acestui fenomen social de importanță capitală pentru durabilitatea și perenitatea unui popor și au contribuit la cultivarea și păstrarea specificului său.

Am păcătui dacă n-am recunoaște că și în societatea noastră postdecembristă, fol­clorul se bucură de atenție, de o largă accesibilitate și vizibilitate și își ocupă locul binemeritat în ambianța societății. Nimeni nu s-ar putea plânge că ar fi supus abandonului sau vreunei constrângeri oare­care ba, dimpotrivă, figurează în posturi de televiziune cu dedicație specială, în manifestări care-i sunt destinate în exclusivitate sau în programele de televiziune și de radio, parte integrantă a unor spectacole mai mult sau mai puțin ample, prezente pe tot parcursul zilei și al nopții,  îmbogățește programele unor reuniuni ocazionale și oferă tuturor posibilitatea de a-l cunoaște și a-l cultiva, ca pe o comoară fă­ră de preț a întregii nații.

De la sine înțeles că folclorul nu poate rămâne încremenit în vechile tipare,  pie­tri­ficat și inert. Ca orice fenomen social este supus unor metamorfoze continui, evoluează odată cu oamenii și cu nația care-l exprimă și se perfec­ționează în permanență, grație unor mecanisme naturale de autoreglare și păstrare a trăsăturilor sale intrinseci, definitorii, dar nu mai puțin vegheat de instituții și organizații de profil.

Din păcate, odată cu lărgirea orizontului de comunicare, dar și cu degra­darea con­ti­nuă, drastică și profundă a societății românești, pe toate palierele și coor­do­natele (nu sunt voebe de umplutură), spre o societate tot mai debusolată și lipsită de reperele care i-au determinat și  înnobilat întot­dea­una existența, și folclorul este supus unor influențe nefaste, susceptibile de alterarea filonului ancestral. Așa cum s-au petrecut și se petrec lucrurile cu limba și cu limbajul nostru, in­va­date de o maree străină, care a alterat, în voia cea bună și nestingherită de cineva, o bună parte din vocabularul și terminologia autohtone, mult mai expresive decât cele de import, și folclorul este afectat, atestând nu numai neimplicarea profesioniștilor noștri, ci și intervenția unor neaveniți dornici de publicitate, efecte ieftine și căpătuire rapidă.

Nu avem cum să nu fim bucuroși de existența a numeroase ansambluri folclorice bine înche­ga­te și conduse care cultivă și perma­nentizează frumusețea acestei averi fără sea­măn, dar nu putem ignora unele derapaje (întâmplătoare sau intenționate) ușor de sesizat.

Dacă ne referim la formațiile orchestrale, elemente de bază ale folclorului, se poate constata o tendință ușor megalomană de a constitui structuri sau ansambluri cât mai ample, cu cât mai multe instrumente. Ori, o formație de muzică populară nu trebuie să fie și nu va fi niciodată o orchestră simfonică. Cât privește componența, se poate constata dispariția aproape cu desăvârșire a instrumentelor tradiționale precum fluierul, cavalul, cim­po­iul, cobza și altele, pentru a face loc chitarei, violoncelului, saxofonului sau chiar acordeonului, nu rareori în câte trei sau cinci exemplare, ceea ce nu este în avantajul armoniei. Nu disprețuiesc aceste instrumente dar ele trebuie folosite numai pentru situații speciale și nu în formațiunile de bază ale folclorului.

În context, una dintre funcțiile capitale ale ansamblului orchestral este acom­pa­nia­mentul solistului, conferind armonie, diversitate și profunzime discursului melodic pe care îl ferește de monotonie. Din nefericire, parcă tot mai frecvent, ansamblul orchestral nu face decât să preia linia melodică a solistului, degenerând într-un unison absolut care nu face decât să sărăcească întregul și, mai ales, să amplifice intensitatea până la niveluri care agresează auzul, cu atât mai mult cu cât multe instrumente (viorile mai ales) sunt prevăzute cu amplificatoare electronice.

Sigur că cineva poate susține că mai puțin importante sunt instrumentele muzicale, ci asocierea lor și armonia pe care o pot realiza în final. Tocmai aici este esența inadvertenței. Fără în­do­ială, fiecare melodie are rosturile și modalitățile de exprimare. O doină poate fi cântată și la orga electronică dar … nu va fi niciodată gustată ca o doină adevărată.

De asemenea, trebuie să spunem că discursul melodic este dublat, susținut și îmbo­gățit de cuvânt, de text, care transmit ascultătorului o anumită stare sau îi trezesc sentimente diverse. Din păcate, nu foarte rar se constată o sărăcie surprinzătoare a textelor, dacă nu o alunecare către vulgaritate și spre cântecul de petrecere, de pahar, care aparține altui gen de muzică, în vreme ce linia melodică este agresată de înflorituri și ondulații în exces care, pur și simplu, o manelizează, printr-un exces de ”mine”, ”tine”, ”bine” și altele.

Aceleași alterări se pot remarca și în coregrafia dansului popular, care uneori se depărtează de formele specifice nouă, precum hora, sârba și variantele derivate din acestora. Nu putem adopta mișcări care nu sunt ale noastre ori exagerându-le proporția în dinamica dansului, strecurând mișcări specifice altor popoare precum sirtaki, dansul irlandez sau cazaciocul și altele, care nu fac casă bună cu dansurile românești.

Dar poate că cele mai supărătoare metamorfoze suferă portul popular, un câmp foarte larg de expresie. Costumul nostru popular s-a definit întotdeauna într-o mare varietate de forme, culori și modele. Nu e greu să constați apariția unor elemente străine, începând cu tot felul de legături de cap, pălării, mantale, veste și tunici, fuste, șorțuri cu forme și motive bizare și cu culori absolut întâmplătoare sau țipătoare, în combinații menite doar să fie, care nu au nici în clin, nici în mânecă cu folclorul autentic. Nu cu multă vreme în urmă, un post TV prezenta o formație în care căciulile dan­sa­torilor, de o culoare gri, îndoielnică pentru o blană de miel, dar care erau vărgate cu niște dungi albe care aduceau foarte bine cu capelele costumului de pușcăriaș. Nu a văzut nimeni, nu s-a întrebat cineva de unde inspirația asta ? Care poate fi explicația logică decât, poate, existența unui stoc de căciuli nevandabile într-un depozit ? Tocmai din motivul arătat.

Departe de mine ideea de cenzură, de control și avizare sau de spectacolele de vizi­onare dinainte de premieră ale regimului trecut, grijuliu să nu se strecoare cine știe ce surprize. Dar avem instituții și organisme dedicate folclorului, parte integrantă a culturii naționale, obiectul activității lor, dar care, ca orice autoritate românească a prezentului, nu-și fac datoria, se mulțumesc doar să existe, să-și apere locul strict decorativ, manifestând aceeași pasivitate și indiferență față de propriul domeniu de activitate.

TVR FOLCLOR, la un pas de lansare

Direcțiile Județene de Cultură și Patrimoniu, dar chiar și CNA-ul și ceilalți factori implicați ar trebui să fie la curent cu tendințele de alterare a folclorului, să atragă atenția conducătorilor de ansambluri, prezen­ta­to­rilor și chiar soliștilor de diferite genuri, socie­tă­ților de televiziune și altora, că nu este permisă o asemenea agresiune, asupra inadvertențelor, prea numeroase și greu de acceptat, care zgârie și urechea și ochiul și, mai ales, tradițiile și sufletul. Sunt, în cele din urmă, specialiști, oameni calificați, meniți să-și facă datoria și să elimine ori să minimalizeze asaltul modernității și super­ficialității în abordarea folclorului adevărat.

Lucrurile trebuie privite și tratate cu înțelepciune, dar mai ales cu dragoste și cu respect pentru folclorul nostru care nu are nevoie de înflorituri și arabescuri care nu sunt ale lui. Autoritatea trebuie să-și spună cuvântul și să nu lase la voia întâmplării o bogăție fără seamăn a nației, a poporului, pe care nimeni nu are dreptul moral să o degradeze.

Altfel, nu vom mai vorbi de un folclor autentic, ci de o caricatură nefericită și jalnică, de împrumut.

Un articol scris de Virgil Răzeșu – Piatra Neamț