”Moartea căprioarei”, ca un prematur cântec de lebădă al unui poet
”Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”
- 10 decembrie. Ora 11. București. Foamea de viață a unui ”căprior”, fraged la trup și minte, este ”potolită” de roțile unui tramvai. Începe un somn adânc. ”Căpriorul” este plâns. Tatăl, mănâncă și plânge. Au fost striviți într-o clipită un fecior și un poet, dar niciunuia, nu-i cere nimeni niciun strop de iertare. Doar el, poetul Labiș, cu conștiința încă fierbând, scrisese, premonitoriu, un cântec ca o iertăciune. Cu doi ani înainte de sfârșitul vieții sale, a cântat despre ultima zi a căprioarei care i-a salvat copilăria. În 22 decembrie, viața poetului Labiș nu a mai putut fi salvata.
- Vara. Foamete mare, ca după război. Poiana Mărului este pârjolită.
”Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.”
Oamenii rămân pe rând fără pâinea de ovăz, fără făina de coceni. Nu mai rămâne decât vânatul. Fără alternativă.
Învățătorul Labiș Eugen, tocmai întors din război, își ia cu el băiatul, pe Nicolae, de 10 ani, care abia dacă îl cunoaște, după cei aproape 7 ani de lipsă. Acum, au, însă, de înfruntat alte lipsuri. ”În acea seară, să fi fost poate nouă, când căprioara a venit în bătaia puștii. De fapt, era un căprior, dar el a scris ca despre o căprioară”, explica mai târziu tatăl.
”Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!”
Acea însângerată noapte de vară a devenit noaptea de neuitat a maturizării. Un hotar. Moartea căpriorului de 6 ani a prelungit cu 11 ani viața micului martor la lupta de pe frontul supraviețuirii. Trebuiau să fie mult mai mulți anii. Din cauza foamei, puteau să nu fie nici măcar aceștia. Momentul va deveni memorabil. I se va ridica un ”monument”.
- O librărie din București. Un poet citea un poem pe care avea să îl iubească și urască. Nichita Stănescu citea ”Moartea căprioarei”: ”M-a fascinat. Mi-aduc aminte că am citit-o pentru prima oară în <<Viața românească>>, parcă într-o librărie. Am rămas surprins de strălucirea stranie a versurilor, în pofida stilului întrucâtva tradiționalist. Cred că primul sentiment, cel de admirație, a coincis și cu unul de invidie, de – să zicem – nobilă invidie colegială.”
Cei doi colegi în jocul cu cuvintele se vor afla și față în față. ”Îmi revine încă o dată chipul emoționat al lui Labiș, când, cu prilejul unei șezători, am avut norocul rar să-l aud recitând <<Moartea căprioarei>>.”
Fascinația pentru poemul poetului cu ”chip de copil pictat ca pe o icoană de sticlă” îl urmărea pe Nichita. ”Aș fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaș. Cu oricine altul aș fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat niciun vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie, anul următor.”
25 decembrie 1956. Ora 12. București. Casa Scriitorilor ”Mihail Sadoveanu”. Poeți în fața unui catafalc. Pe catafalc, un alt poet, Nicolae Labiș, de numai 21 de ani. I se va citi ”Moartea căprioarei”. De data asta, tâmpla nu-i mai ”apasă pe umăr”, dar pășește sigur spre o altă ”planetă, imensă, străină şi grea.” Moartea l-a pândit și l-a prins. Nu l-a scăpat din gheare.
”Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!.”
- Într-o toamnă aurie. Un scriitor, Geo Bogza, era pelerin pe urmele unui poet care, de 10 ani, nu mai era. Dar mai erau părinții lui, sora lui. Acum, nu mai e foamete. Pelerinul e îmbiat stăruitor de Profira, mama lui Nicolae, cu miere de la unul din cei 10 stupi. ”O duceam acum cu mine, aurie și plină de miresme, ca pe o poezie inedită a acelui băiat atât de plin de har și atât de repede plecat dintre noi.”
La 10 ani de la ultimul țipăt liric al acestui ”Esenin” din Poiana Mărului, viața pare mai dulce în livada cu cei 10 stupi. Ironic, câte unul pentru fiecare an de suferință. Dulceața lor e sinceră numai pentru cerul gurii, nu și pentru străfundul sufletului. Se dovedește amăgitoare, pe măsură ce pelerinul Bogza, însoțit de tatăl poetului, bucuros de oaspeți, lasă în urmă stupinele. Învățătorul Eugen Labiș arată spre apa Suhei, dincolo de care se înalță o culme de munte, care îl obligă mereu la aceeași replică: ”Acolo am împușcat <<căprioara>>.” Scurtă și concisă, replica cere drept la replică până la capăt: ”Era în vara lui 1945; abia mă întorsesem din război, iar copiii din refugiu. Vânam ca să potolesc foamea. Atunci îl luasem și pe băiat cu mine. Seara, pe la 9 fără un sfert…”
Povestea e mereu vie și în absența celor doi <<căpriori>>. E oarecum și palpabilă prin trofeele de vânătoare care tronează în casă, pe un perete. De multe ori, vânătorul Labiș lăsa țeava puștii în pământ, grațiind încoronatele. Nu întotdeauna, însă. Grațioase, podoabele cornutelor negrațiate, atrag privirile curioase ale musafirilor familiei Labiș. Cele mai mici au și cea mai tristă poveste, care se cere spusă: ”Acestea sunt. Ale <<căprioarei>>. Avea șase ani!”
Este ultima oară când povestea despre supraviețuire se va depăna în prezența lor: ”Tovarășe Labiș, dacă nu-ți cer un sacrificiu prea mare, dă-mi-le, te rog, mie. … Fără să stea măcar o clipă pe gânduri, învățătorul … le-a luat din perete și mi le-a întins.” Lui Geo Bogza, i se îndeplini astfel ”o dorință imensă, interzisă de scrupule chinuitoare”. O dorință izvorâtă ”dintr-o foarte mare dragoste față de ființa dispărută a poetului…”
O oră mai mai târziu, scriitorul, cu suvenirul său, se despărțea de familia Labiș ”sub o imensă ploaie de frunze de castan îngălbenite.”
Un text scris de Stela Fabian
Labis era beat cand l-a calcat tramvaiul ? Ce va place sa va inchipuiti orice, in fiecare an. Viata traita din inchipuiri.
Clar, l-au omorât rușii. Chiar Putin. Tramvaiul era rusesc. Vatmanul, rus. Sovieticii erau ruși. Și ucrainenii, moldovenii, georgienii (și ceilalți) erau ruși. Cauzalitatea, fără echivocuri, ca permanență a contractului cu autoreferențierea din mentalul românului, e apriorică. Sau căpriorică?
Era beat si/sau a fost eliminat de „internationali”.Părerea mea.
Scrisese deja „Viitorul” dăduse obolul comuniștilor și, probabil, asta l-a dărâmat. Oamenii au un motiv pentru care beau, inadaptarea.Ori, la el, asta e evidentă.Ca mai târziu la Stănescu.Escrocii de meserie n-au probleme dintr-astea.
O pierdere uriașă pentru cultura națională. Macar 10 ani să mai fi trăit și ar fi fost cel puțin egalul lui Paul Valery, Pablo Neruda sau Boris Pasternak.
@Subiectiv: ai uitat să reaminteşti că şi vodca cu care se îmbătase era rusească!
@Postăkel Gudurău: alcoolul şi drogurile îi ajută pe artişti să se exprime. Scurtcircuitează anumite inhibiții iar asta eliberează imaginația şi exprimarea. Toți artiştii se droghează, în general combinând alcoolul cu diverse substanțe, mai mult sau mai puțin legale, devenind mai devreme sau mai târziu dependenți Deci nu remuşcările l-au făcut pe Labiş să bea, ci faptul că asta îl stimula. Într-adevăr a fost un poet prolific şi de aceea a atras atenția mediului artistic comunist şi autorităților vremii, pentru care reprezenta o speranță literară. Nu a fost persecutat sau marginalizat, drept dovadă că i s-a publicat postum, în anii 50 – 70 cam toată opera, era privit ca o mică vedetă şi a fost prezent constant în manualele şcolare, fiind scos de abia după 90 nu de comuniştii pro-ruşi, ci de capitaliştii pro-americani! Ce s-ar fi ales de el dacă nu murea atunci şi ar mai fi dus-o încă 10 ani, e greu de spus. Probabil o sfărşea ca Nichita Stănescu, cu ficatul praf…
Când am zis „escrocii” m-am referit la păunescu și vadim.Într-adevăr, a fost o valoare rară, în alte vremuri ar fi reușit mult mai multe.Asta e valabil în orice domeniu.Deseurile la butoane omoară geniul pe care nu-l înțeleg dar îl detestă percepându-i valoarea reală în opoziție cu falsul lor și trag lumea în jos, la nivelul lor execrabil.Asta se întâmplă azi, sub ochii noștri.De aici drogangeala și păcăneala ca omor al unei vieți fără rost.Lucrul e observabil cam la toate mamiferele, inclusiv la șobolani în experimentele unde șobolanul închis moare drogat, fără să se atingă de mâncare și apă dar, odatăeliberat, nu se mai atinge de drog.
Pt. toti comentatorii care pun moartea lui Labis pe seama starii sale de ebrietate: luati de cititi, intai, ba! Puneti mana pe carte! Invatati sa va documentati! Nu e tarziu nici la 50 de ani! Labis a fost impins de un alogen. Se cunosc toate detaliile, conjunctura, motivele, persoanele implicate, autorul, cu nume si prenume, ca si desfasurarea exacta a evenimentului. Ignoranta si lenea fac ravagii in tara asta, vai de steaua voastra…
Un mare talent ca toti cei din nordul Moldovei! Cinste lor, fara ei si fara olteni Romania culturala ar fi un stat de mana a doua.