Unsprezece ani de la moartea lui Ion Raţiu

Astăzi se împlinesc 11 ani de la dispariţia lui Ion Raţiu, cel care e numit „cel mai bun preşedinte pe care România nu l-a avut”, care a luptat pentru democaţie în România din exil şi în ţară timp de decenii şi a fondat ziarul „Cotidianul” în 1990. Lupta lui pentru democraţie în România este continuată azi la Centrul Raţiu pentru Democraţie din Turda, condus de fiul său cel mare, Indrei Raţiu.
Crezul democratic al lui Ion Raţiu, care sună şi nobil, şi necesar în societatea noastră atât de frământată, este „Chintesenţa democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. Fraza a fost rostită pentru prima oară într-un interviu luat de Emanuel Valeriu pentru Televiziunea Română şi difuzat când Ion Raţiu era în campanie electorală pentru funcţia de preşedinte în primele alegeri democratice din România, în mai 1990. Ion Raţiu a fost un constant şi acerb opozant al dictaturii comuniste din România şi al lui Nicolae Ceauşescu. Ca preşedinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, vocea lui s-a ridicat de nenumărate ori împotriva abuzurilor puterii de la Bucureşti.
Pentru cei care nu ştiu istoria tumultuoasă a lui Ion Raţiu, acest domn care purta mereu un papion, vă redăm biografia lui furnizată de Centrul Raţiu pentru Democraţie.

Ion Raţiu s-a născut la Turda, pe data de 6 iunie 1917. A absolvit Dreptul la Cluj şi apoi a intrat în armată, studiind la şcoala de ofiţeri de artilerie. În aprilie 1940 a intrat în serviciul diplomatic şi a fost trimis la Londra pe postul de cancelar diurnist al Legaţiei române, sub conducerea ministrului plenipotenţiar Viorel V. Tilea. La puţină vreme după sosirea sa în Anglia, odată cu alinierea României cu puterile Axei, tânărul Raţiu a demisionat şi a obţinut azil politic în Marea Britanie. A câştigat o bursă şi şi-a continuat studiile, de data aceasta ştiinţe economice, la St. John’s College din Cambridge. În 1945 s-a căsătorit la Londra cu Elisabeth Pilkington.
După venirea la putere a comuniştilor în România, în 1947, Ion Raţiu a ales să rămână în exil la Londra. Încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a alăturat luptei împotriva totalitarismului de orice culoare politică, contribuind la formarea Central European Student and Youth Society.
Spre sfârşitul anilor ’50, Ion Raţiu a început să publice pe cont propriu „Presa Română Liberă” („The Free Romanian Press”), un buletin de ştiri săptămânal. A colaborat în mod constant cu serviciul român al BBC, cu Radio Europa Liberă şi cu Vocea Americii. În 1957 a publicat „Policy for the West”, o carte de mare succes prin care a criticat atitudinea Occidentului faţă de Uniunea Sovietică şi
comunism.

În 1975, anul în care a publicat „Contemporary Romania”, Ion Raţiu a decis să-şi dedice toată energia luptei pentru o Românie liberă, democratică. A jucat un rol decisiv în înfiinţarea Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. A fost ales preşedintele acestei organizaţii în cadrul primului congres ţinut la Geneva în 1984. Imediat după aceea a început să publice Românul Liber / The Free Romanian, un ziar lunar cu ediţii în română şi engleză. Acest ziar a fost, în cuvintele lui Ion Raţiu, „locul unde am putut prezenta problemele României; aici am antamat şi discutat toate problemele majore şi le-am prezentat întregii lumi libere. Românul Liber a fost primit, şi este primit în continuare [în 1990], de toate cancelariile occidentale, de toate marile ziare, şi am avut nenumărate articole preluate.”

După întoarcerea în România în 1990, Ion Raţiu a fost nominalizat candidatul la Preşedinţie al Partidului Naţional Tărănesc, Creştin şi Democrat (PNŢ-CD), în cadrul primelor alegeri libere de după căderea regimului comunist. Cu toate că a intrat în Parlament, servindu-şi ţara cu devotament mulţi ani, Ion Raţiu a suferit o dezamăgire în urma insuccesului din alegerile prezidenţiale.

Prin felul său de a fi, deschis şi blajin, prin manierele elegante, impecabile, şi stilul său de extracţie britanică – pentru a nu menţiona idealurile sale înalte şi munca neobosită pentru binele ţării -, Ion Raţiu a fost un personaj întru totul aparte pe eşichierul politic românesc. Mulţi oameni l-au simpatizat şi datorită obiceiului său de a purta întotdeauna papion. Dragostea sa pentru acest obiect vestimentar l-a făcut să fie cunoscut în toată ţara ca „Domnul Papion”. Dar „Domnul Papion” a fost privit nu numai cu simpatie, ci şi cu admiraţie pentru calmul său perfect şi pentru puterea de a impune linişte şi respect – după cum a dovedit şi în timpul mineriadei din septembrie 1991, când minerii au ocupat Camera Deputaţilor în marşul lor spre Piaţa Victoriei.

Jurnalist de presă şi radio, autorul multor volume politice precum şi al unor piese de teatru, Ion Raţiu a fost şi un om de afaceri de succes, în domeniul transporturilor maritime şi imobiliare. Imediat după Revoluţia din 1989 s-a întors în România pentru a continua lupta împotriva rămăşiţelor elitei comuniste. A fost ales deputat în Parlamentul României, reprezentând municipiul Cluj şi apoi Arad, devenind după aceea vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Ion Raţiu a candidat de asemenea pentru Preşedinţia României şi a fost un ambasador al României, negociator al integrării ţării sale în structurile NATO.

După o scurtă suferinţă, Ion Raţiu a murit la Londra în data de 17 ianuarie 2000, înconjurat de familie. Conform dorinţelor sale, a fost înmormântat în oraşul natal, Turda. Cortegiul funerar a numărat mai mult de zece mii de persoane.