Vara rece (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Numai că toate astea nu luminează câtuşi de puţin nici perioada cât a stat Operosus în preajma învăţaţilor de la Auxerre şi nici motivul pentru care a fost îndepărtat ireversibil un tânăr cu perspective atât de bune. Iar prezicerea lui Remi nu făcea decât să anunţe în fiul Omului Mort un membru ideal al oricărei instituţii, deci şi pentru ierarhia şi lucrarea monahală de la Auxerre. Într-alt loc, un răspuns ne dă tot Remi: „Înainte de a ajunge ceea ce este, fiecare ipostază o urmează pe cea din care se trage, fiindcă individul om este urmaşul individului om.” Aşadar, putem crede că Al Cincizeci şi cincilea nu s-a desprins încă în totalitate de caracteristicile tatălui său, că a greşit asemenea aceluia într-una din sălile copiştilor şi că a trebuit să fugă intempestiv. Poate.

La vârsta de şaptesprezece ani, tânărul se află de acum în Italia şi scribul se simte din nou pe un teren mai ferm, având iarăşi la dispoziţie documente şi nu doar simple supoziţii. Iată, de pildă, o scenă extrem de importantă din viaţa personajului, găsită într-o cronică despre Carol cel Pleşuv. Vrând să arate cât de benefică era influenţa împăratului asupra întregii vieţi spirituale a supuşilor săi, în apologia sa, autorul ne prezintă numeroase pilde (fabule) menite să-i sprijine mesajul. Într-una dintre acestea, soldaţii imperiali prind o bandă de briganzi ce jefuiau în Alpi şi în tot nordul Italiei. Tâlharii sunt judecaţi sumar şi executaţi public. Doar unul dintre ei, bănuit a fi fost cel mai laş dintre toţi, moare de frică înainte de a ajunge pe mâinile călăului. Dumnezeu a vrut ca prin preajmă să se afle şi un călător venit din Francia, în drum spre Roma şi ca acest tânăr să fie chiar fiul osânditului care n-a mai avut răbdare să ajungă să fie decapitat. Străinul nu numai că nu şi-a plâns părintele, însă a manifestat aceleaşi sentimente de satisfacţie pentru judecata imperială, care s-a dovedit că a coincis cu cea divină. Povestea nu se opreşte aici. Autorul cronicii ne mai spune că leşurile condamnaţilor au fost aruncate într-o râpă, însă trupul decedatului dinainte de vreme a dispărut de acolo. Prin regiune se zvonea că ar fi fost vorba despre un vrăjitor care era în stare să mimeze perfect moartea şi că, în felul acela, a izbutit de mai multe ori să iasă din încurcătură, atunci când era descoperit. Şi s-a întâmplat ca – după o vreme – fiul să-şi întâlnească din nou tatăl, să-l recunoască, dar să nu dorească să-l mai cunoască. Fiul, „un supus atât de perfect şi de caracteristic al bunului împărat”, s-a vindecat de un asemenea părinte, conchide cronicarul. Povestea Omului Mort se mai confirmă încă o dată.

De unde putem trage cel puţin două concluzii: că fiul, izgonit de la mănăstire, aidoma părintelui său (şi poate pentru aceeaşi vină) a pornit în căutarea acestuia ori pur şi simplu i-a repetat şi această experienţă. Că, întâlnindu-l şi văzând individul decrepit, s-a vindecat definitiv de acel model şi a pornit, în sfârşit pe propriu-i drum. (Până aici se întindea acea continuitate de care vorbea Remi, de aici încolo începea contrastul dintre ipostaze, conform teoriei aceluiaşi. Cronica lui Carol cel Chel a fost scrisă în Saxonia, iar Heiric şi Remi şi-au dezvoltat erezia secretă la Auxerre. Dacă n-am şti aceste amănunte, am putea crede că unul şi acelaşi autor a adus argumente atât de potrivite pentru a-şi susţine teza. (Scribul mai are la dispoziţie şi cele două izvoare inestimabile, care n-au secat niciodată şi care, atunci când chiar nu a mai găsit nici o sursă în legătură cu unul sau altul dintre Cei O Sută, l-au ajutat de fiecare dată: Lerines şi Ferme zu Chiuso. Pentru Operosus, începând cu venirea sa la Roma, scribul n-a mai dus deloc lipsă de surse – aproape că acestea au recompus de la sine istoria Celui de Al Cincizeci şi cincilea – şi numai lipsa de timp şi permanenta spaimă că nu va mai avea răgazul să termine deşirarea întregului ghem – l-a împiedicat să mai scotocească şi în căutarea altor amănunte din viaţa atât de transparentă a veşnicului funcţionar. Odată, dacă Dumnezeu va fi excepţional de binevoitor cu nevolnicul scrib, acesta şi-a planificat ca, într-o reluare oricât de sumară a întregului, să revină la cele două izvoare de aur şi să completeze informaţiile atât de lacunare pe care a izbutit să le adune în prima ediţie. Mai ales că, revenind la subiecte deja cunoscute, îi va fi mult mai uşor să facă relaţiile şi să recunoască, în labirintul inepuizabil al celor două arhive nesfârşite, minereul de steril. Doar că scribul ar fi smerit recunoscător Proniei şi dacă îl va lăsa să termine şi o singură dată tot alaiul Celor O Sută, rămânând în sarcina altora, mai dotaţi, să verifice şi să compare, să adauge şi să cureţe.)

Fie că a coborât în sud pe urmele tatălui ori că a luat această cale doar din pricină că „toate drumurile duc la Roma”, Operosus, în vârstă de şaptesprezece ani, a ajuns în Cetatea Eternă şi a reuşit neobişnuit de repede să se angajeze în cancelariile papale. Ceea ce dovedeşte că tânărul cunoştea sensul literelor, că beneficiase de o oarecare instrucţie la Auxerre şi că venise pregătit cu manierele şi cunoştinţele care să-l recomande atât de grabnic pentru o slujbă în birocraţia ecleziastică. Poate că avea deja rasa monahală, poate că a îmbrăcat-o abia la Roma.

În mod obişnuit, nu poţi pătrunde în mod direct în nici o structură, decât dacă beneficiezi de recomandări suficiente. Ştim sigur că nu a fost cazul adolescentului nostru, care nu numai că nu se putea aştepta la semne de bunăvoinţă din parte celor de la Auxerre, dar a avut toată viaţa grijă să se ţină cât mai departe de locul de unde – ştim sigur – a fost izgonit.

Operosus s-a oprit pentru câteva luni în nordul Italiei, unde a intrat în graţiile mai multor şefi locali. Iniţial, se pare că şi-ar fi oferit serviciile autorităţilor laice, folosindu-se de ştiinţa sa de carte, în special de scrisul său deosebit de frumos. Talentul pentru desen, moştenit de la tatăl său, a reprezentat singurul dar primit de la părintele părăsit, însă cu acest atu a reuşit să-şi câştige poziţia de pornire. La Roma a ajuns cu o delegaţie a imperialilor, suveranul local trimiţându-l pentru a-i asigura partea de avantaje din negocieri, folosindu-se de faptul că cei trei scribi oficiali au murit cu toţii într-o epidemie ce i-a surprins chiar înaintea acelui drum.

Roma, deşi locuitorii i se văietau într-una în amintirea legendarelor vremuri trecute în contrast cu prezentul plin de privaţiuni directe, trecea prin ultimii ani de relativă stabilitate, înaintea cumplitelor incursiuni ale ungurilor şi a vremurilor ce vor purta numele de „pornocraţie”. Ioan al VIII-lea era suveran pontif de aproape zece ani şi mai avea răgazul de a se ocupa de politica mare, mai ales că şi în restul lumii marile puteri erau ocupate cu o nouă împărţire politică şi spirituală a lumii. Nu numai fiii proaspăt decedatului Ludwig Germanul desenau şi redesenau hărţile Occidentului, însă Imperiul de Răsărit, sub dinastia macedoneană, a intrat într-o perioadă de renaştere ce părea aptă de a-i redeştepta speranţa vremurilor de aur. În vreme ce Imperiul Arab de la Cordoba crea un pol real al lumii civilizate, ţarul Boris (Mihail) al Bulgariei consolida un puternic colos între tradiţionalele imperii de răsărit şi de apus; iar printre atât de multele imperii, în Moravia, o altă putere aflată la apogeu, Swatopluk supunea domeniile sale papei, iar în Europa cea mai răsăriteană, Oleg devenea Mare Duce de Kiev. Papa trebuia să ducă o permanentă diplomaţie cu toţi, în încercarea de a mai găsi pe cineva apt de a-l proteja şi în virtutea asumatei misiuni sfinte de a menţine şi de a dezvolta creştinătatea sub autoritatea sa. Însă noii şi vechii creştini se aflau într-o permanentă rivalitate şi Ioan s-a găsit, mai tot timpul, între ameninţările suveranilor franci şi pretenţiile stăpânitorilor germani.

Sigur, între timp, oamenii mărunţi erau la fel de îngroziţi, ca oricând, de foamete, de molime şi de cuceritorii ce se puteau ivi oricând din toate părţile, satele erau la fel de nesigure ca şi cetăţile, nordicii şi ungurii, pecinegii şi duşmani din aceeaşi rasă cu localnicii atacau fără de cruţare şi fără să aleagă. Însă lumea se schimba şi chinurile facerii anunţau un viitor ce atunci se crea. Ioan al VIII-lea era unul dintre cei ce credeau în acel viitor.

Problema graniţelor lumeşti este efemeră, problema cea mare, pretindea papa, este cea a hotarelor credinţei. În afara veşnicelor dispute cu bisericile din răsărit, acum se creştinau, rând pe rând, noi seminţii. Ioan era conştient că şi Vasile, prin patriarhul său de la Constantinopol, este implicat în toate aceste calcule. Apariţia fraţilor Constantin (Ciril) şi Methodiu nu era întâmplătoare. Alfabetul lor şi liturghia lor risca să facă din creştinismul bipolar unul în trei colţuri. Când cei doi monahi au fost chemaţi în Moravia, papa a intervenit decis. I-a somat să se explice în faţa Sfântului Scaun, înainte de a fi socotiţi eretici. Şi nu numai că au fost bine primiţi, însă Methodiu a fost retrimis în Moravia ca episcop al papei. Nu a reprezentat aceasta un semn de slăbiciune a Romei: deja Adrian al II-lea dăduse o bulă prin care limba slavă devenise limba de cult pentru slavii de apus, iar prin pacea de la Forsheim, cneazul Swatopluk fusese recunoscut şi de germani drept suveran al Moraviei. A fost începutul unei vaste mişcări de emancipare a slavilor de apus de sub germani, mişcare care nu va înceta nici după douăsprezece secole.

La Roma, Operosus se va întâlni – nu întâmplător – cu Clement, Naum şi Constantin, cei trei ucenici ai fraţilor Ciril şi Methodiu, cei ce vor duce crucea în Macedonia. Nu întâmplător, întrucât, oricâtă înţelegere ar fi arătat papa, liturghia slavă şi alfabetul cel nou, străin de cel în care era răspândită Biblia în mod tradiţional, trebuiau supravegheate de oameni de încredere. Ciril, fratele mai mic, murise de peste un deceniu, Methodiu, înainte de a fi rechemat a doua oară la Roma, se justifica prin ucenici. Ioan încerca să afle ce gândeau aceştia, ce gândea episcopul lor şi cât de viabil era aranjamentul cu ei.

Într-o lume plină de trădări, Al Cincizeci şi cincilea se dovedea a fi rara excepţie. (Scribul l-a numit „Operosus”, nume despre care crede că îl caracterizează cel mai bine. Dar, în texte, uneori, el poartă chiar apelativul de „Rara Avis”, poreclă primită de la papa Ioan şi preluată, treptat, şi de alţi contemporani.) Excluzând – poate – perioada cât a trăit la Auxerre şi despre care scribul n-a reuşit să afle mare lucru, fiul Omului Mort se va dovedi credincios fiecărui stăpân care-l va angaja. Ceea ce se va dovedi că nu este deloc uşor, mai ales atunci când acei stăpâni succesivi se vor urî între ei şi nu vor pregeta să se războiască cu cea mai mare cruzime chiar şi până după moarte. De aceea, nu trebuie să ne mire că „Rara Avis” – dorind să înfăţişeze veşnicul fidel – va purta (în acelaşi timp!) şi porecle mult mai infamante, cu sens contrar, printre care cea de „Trădătorul” ori cea de „Cameleonul” nu vor lipsi.

Deocamdată, Operosus se afla într-o primă slujbă în Cetatea Eternă şi nici credinţa şi nici trădarea nu-i puteau fi încă probate. Dintre ucenicii lui Methodiu, el se împrietenise în primul rând cu Constantin, cu care era cel mai apropiat ca vârstă. Purtând amândoi rasa monahală¹, cei doi tineri puteau fi deseori întâlniţi împreună. Operosus îşi dezmierda prietenul numindu-l „Ciril”, întrucât şi maestrul purtase iniţial numele împăratului care a creştinat Răsăritul.

– Acum, când maestrul tău a murit, ai putea să-i porţi pe mai departe numele. Sunt sigur că el s-ar bucura.

Dar Constantin nu putea îndrăzni să se apropie atât de tare de faima celui ce fusese încă din viaţă numit „apostolul slavilor”.

– Tu n-ai ajuns să-l cunoşti, replica ucenicul. Şi părintele episcop e un sfânt, dar Ciril a fost mai mult decât atât. Scrierile cunoscute până la el, latina, greaca, ebraica sau oricare alta s-au născut în sute de ani. Şi, chiar şi după atâta timp, au fost îmbrăţişate de puţini oameni. El a reuşit să-şi impună pe loc alfabetul pentru o mulţime nesfârşită şi se deşartă mereu şi mereu alte popoare din cochilia infinită a Orientului şi învăţaţii fiecăruia dintre ele adoptă imediat această scriere şi nu pe cea musulmană ori pe cea greacă, pe cea ebraică ori pe cea latină. Ciril a murit tânăr şi a reuşit, în patruzeci de ani, să săvârşească mai multe fapte extraordinare decât generaţii întregi de învăţaţi.

Constantin, ca de altfel şi ceilalţi ucenici ai lui Ciril şi Methodiu, se arăta copleşit de norocul sfânt care a dat peste el de a fi avut privilegiul de a se putea dezvolta în preajma unor asemenea mentori.

Operosus s-a pomenit într-o poziţie dificilă: se împrietenise sincer cu Constantin şi dorea să nu-l dezamăgească nici pe înaltul său protector, pe papă. Însă ucenicul lui Ciril nu spunea numai lucruri care ar fi fost pe placul Sfântului Scaun şi abatele Iulian, superiorul direct al Celui de Al Cincizeci şi patrulea, îl punea – în numele credinţei şi al datoriei faţă de suveranul pontif – nici mai mult, nici mai puţin decât să-şi spioneze punctual prietenul, după care să dea raportul în amănunţime în legătură cu cele aflate. Şi lucrurile nici măcar nu se opreau aici. Adevărul era că Operosus fusese angajat – practic luat de pe stradă, cu toate recomandările fără mare valoare avute asupra sa – de către acel Iulian, primul dintre cei cărora trebuia să le fie recunoscător. Dar, pentru Iulian, recunoştinţa se măsura în cantitatea de vorbe purtate de la unul la altul. Nu este mai puţin adevărat că Iulian l-a dus la papă, la fel cum nu-i mai puţin adevărat nici că acelaşi abate s-a dovedit nu o dată duplicitar chiar şi cu cel în slujba căruia se afla şi el. Fiindu-i întru-totul devotat lui Iulian, Operosus îl trăda, câteodată, pe Ioan al VIII-lea, iar când îi era supus fără rezerve acestuia, se dovedea, uneori, infidel prietenului Constantin. „Când se înfiripă o relaţie sinceră între cel puţin trei persoane, aceasta este în mod obligatoriu condimentată cu încălcarea celor mai sublime jurăminte. Există în viaţa reală posibilitatea unei fidelităţi în trei?” se întreba deja de atunci adolescentul. Iar, mai târziu, tot el notează: „Dar poate fi reală măcar o fidelitate în doi? Nici măcar faţă de tine însuţi nu poţi să fii întotdeauna fidel…”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.