Vara rece (49)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Ludovic n-a mai riscat să-şi părăsească norodul şi, împreună cu luptătorii fratelui său, a încercat să se mişte totdeauna la o distanţă sigură de populaţia lăsată în urmă. Pentru aceasta era nevoie de organizare şi, în primul rând, de o aprovizionare coerentă, expediţiile de jaf nemaiavînd gradul de surpriză ca pe vremea când oastea se deplasa singură. Omul care s-a ocupat cu cele necesare vieţii, cel care devenise un fel de şef suprem în lipsa lui Ludovic, era Ţipor. Respectul de care se bucura acesta era peste orice îndoială, deoarece, el fiind un străin declarat, n-avea în nici un caz perspectiva de a se insinua în ierarhiile ereditare tradiţionale. Locul lui era bine fixat. Ţipor a petrecut, în felul acesta, aproape trei ani, până ce şi ducele a fost înfrânt. După ce invincibila faimă înspăimântătoare a fratelui său a fost în mod atât de neaşteptat zgândărită, frica nu mai paraliza mişcările localnicilor şi Ludovic a trebuit să se obişnuiască tot mai des şi cu eşecuri. Doar Csaba şi armata lui de călăreţii morţi, se spunea, a reuşit să izbăvească ceea ce a mai rămas din sutele de oameni conduşi de duce.

Retras în curbura Carpaţilor, Ţipor nu-şi mai găsea rostul. Cei cu care izbutise să scape s-au aşezat în locuri ferite, pe care şi le-au fortificat, obişnuindu-se cu o altfel de viaţă, cu altfel de resurse, cu un trai sedentar. Administratorul de război se simţea de prisos. Deşi nu era. Numai că Ţipor era un organizator de tranziţie şi nu unul de noi începuturi. Pentru aceasta erau necesare alte calităţi.

Ţipor îşi făcu apariţia în capitala Imperiului de Răsărit, însă nu se opri, nici de data asta, între cei de o religie cu el. El organiză în Cornul de Aur o societate navală aptă de a realiza un transport sigur de mărfuri şi de persoane şi profitabil prin pirateria care-i aducea venituri suplimentare mult mai mari. Este momentul în care drumul i se intersectă cu cel al lui Recidivus. Împreună au reuşit să realizeze un adevărat dezastru, cel mai mare dezastru din biografia Celui de Al Cincizeci şi şaselea, marele maestru nedezminţit al catastrofelor.

Ţipor a venit în capitala Bizanţului cu experienţa câştigată printre ungurii ducelui Ludovic, precum şi înconjurat de nimbul de mister al cuiva care a trăit multă vreme în atât de misteriosul şi de puţin cunoscutul Imperiu Kazar. (Despre care, nepovestind nici el mai nimic, i-a păstrat taina.) El a încercat să îmbine talentul său organizatoric dintr-o societate mereu ameninţată, obligată să calce tot timpul regulile locului unde nimerea şi prestigiul unui trecut dintr-o lume fabuloasă, despre care tot ce se istoriseşte poate părea real. Sigur, şi pe timpul lui Leon al VI-lea, orice călătorie era o aventură şi conţinea o mare cantitate de risc, însă drumurile au devenit ceva mai sigure şi o conduită mai severă a celor ce se ocupau de comerţ i-a făcut pe oameni mai dispuşi să-şi asume primejdiile deplasărilor. Societatea navală pusă pe picioare de evreu s-a bazat pe o temeinică muncă de pregătire şi a reuşit să adune fonduri dintre cele mai diverse, de la banii unor înalţi funcţionari imperiali, până la câştigurile unor strategi din regiunile îndepărtate, de la averile secrete ale unor bogătaşi cu origine dubioasă, până la investiţiile unor mănăstiri. Astfel a reuşit să adune nu numai imense resurse materiale, ci şi o mare capacitate de influenţă. Influenţă ce a ajuns până la bazileu. (Cel puţin la început, nu prin Recidivus, ci prin Constantin Crespos, vărul răposatei împărătese, reajuns în graţii datorită Celui de Al Cincizeci şi şaselea. Lui Ţipor i-a fost destul de uşor să convingă aristocratul fără nici un drum precis pentru restul vieţii nu numai să investească şi să-şi şi folosească relaţiile pentru ceva ce se anunţa drept o viitoare afacere extrem de profitabilă, ci să-i devină şi un asociat extrem de activ. Recidivus l-a cunoscut pe Ţipor atunci când acesta i-a fost prezentat lui Leon. Împăratul s-a arătat interesat nu atât de câştigurile materiale promise – deşi nici acelea nu-i erau chiar indiferente -, ci de personalitatea ieşită din comun a evreului, de povestirile aceluia din locurile stranii de unde pretindea că a venit¹, de cultura sa atât livrescă, cât şi trăită. Ţipor avea darul de a şti să folosească în mod strălucit cuvântul – astfel a izbutit să-şi apropie numeroşii investitori atât de diferiţi din toate păturile sociale -, iar la discuţiile fără nici o legătură cu societatea navală a fost atras şi Recidivus. Împăratul, cu aproape douăzeci de ani mai în vârstă decât “consilierul” său, era dispus la lungi convorbirii cu cei doi, elucubraţiile teoretice ale fiului lui Operosus fiind acum completate cu datele concrete aduse de Ţipor, date din trăiri pe cât de surprinzătoare, pe atât de greu de controlat. Pe de altă parte, subiectul preferat al Celui de Al Cincizeci şi şaselea fusese îmbrăţişat, chiar de la început, de Ţipor, poate din convingere, poate fiindcă, în felul acela, intuia că şi-l poate apropia mai strâns pe nu mai puţin ciudatul tânăr şi, prin acela – ei da! – pe suveran. Oricum, uitându-şi vechile activităţi, Recidivus găsi în munca de constituire şi, apoi, în cea de supraveghere şi extindere a societăţii navale o îndeletnicire palpitantă, aptă de a-l ţine tot timpul în priză şi de a-i oferi mereu noi „momente de joacă”.

– Ceea ce facem acum e mai interesant decât ori ce am încercat până azi. Este jocul perfect: avem şi echipa „noastră” şi echipa „lor”, a tuturor celor cu care ne confruntăm; avem şi – în mod permanent – un scor, în funcţie de cum merge afacerea; avem şi câştigători şi perdanţi; avem şi ierarhia din interiorul echipei, însă – ceea ce este mai important – avem şi nişte reguli ferme, de care, ca în orice joc asumat, trebuie să ne ţinem. Bucuria mare este că noi suntem cei ce elaborăm acele reguli, iar adversarii trebuie să le ia în considerare. Niciodată n-aş fi crezut că partea cea mai minunată şi cea mai subtilă a unui joc nu este stricta lui executare, ci modul persuasiv în care se pot impune noi reguli. Să ştii să introduci criteriile favorabile ţie şi să le poţi exclude pe cele care nu-ţi sunt bune într-un anumit moment este o adevărată artă. Îmi pare rău că nu m-am decis să mă fac apărătorul unor inculpaţi. Impunerea acceptării regulilor, ca şi scutirea de ele… Ce este altceva o pledoarie la o judecată?

– Regulile sunt de două feluri, îi ţinea Ţipor isonul. Reguli de conduită şi reguli cadru. Ambele sunt la fel de importante. Prin regulile de conduită poţi, de multe ori, chiar să înlocuieşti ceea ce a fost stipulat anterior, fiindcă regulile de conduită se referă la omenesc, în vreme ce celelalte n-au nimic uman în ele. Şi nu poţi decât să priveşti cu maximă admiraţie posibilităţile pe care le au mai marii lumii în jocul pe care-l conduc! Puţini oameni au această posibilitate, tu o ai, îl linguşea Ţipor pe Leon.

– Reguli poate impune oricine, doar că lumea pierde o mulţime de prilejuri, se încăpăţâna Recidivus.

– Da? Numai că, dacă este vorba de viaţa unei naţiuni întregi, e vorba despre mult mai mult decât de un „joc”, aşa cum numiţi voi totul, părea sceptic împăratul.

– De ce? Regulile sunt aceleaşi. Doar miza este ceva mai mare…

– Doar “ceva” mai mare?!

Constantin Crespos, aflat de faţă mai mult pentru a-şi demonstra rangul, era şi depăşit de discuţie, dar nici nu era nici interesat de ea. El savura accesul la bazileu şi asta îi ajungea.

Şi astfel treceau ore încântătoare. Alte numeroase ore, la fel de plăcute, Recidivus le petrecea implicându-se direct în activitatea societăţii. La început, au cumpărat trei corăbii de transport, apoi cinci, apoi încă cinci. Pe lângă aceste mari căruţe plutitoare, au pregătit şi câteva ambarcaţiuni uşoare şi rapide, care să le însoţească pe cele dintâi, susţineau ei, care să aţină calea altor călători, de fapt, să-i jefuiască şi să le ia navele. După doar doi ani, nici n-a mai fost nevoie să cumpere – ori să construiască – alte corăbii, flota societăţii ajungând, în perioada ei de apogeu, atât de mare, cum nu era nici potenţialul militar al imperiului.

Numai că lucrurile erau mult mai complicate decât o lăsau să se înţeleagă poveştile despre numeroasele succese vizibile. În primul rând, era nevoie de o continuă prospectare a pieţei, în al doilea rând, de o contabilitate dublă, netrebuind fiecare asociat să ştie cât s-a câştigat în realitate. Apoi, era necesar să se cunoască exact componenţa celor ce erau atacaţi, ale cui interese le reprezentau, ce consecinţe posibile – de influenţă sau diplomatice – prezenta fiecare atac. Pentru toate acestea, Ţipor plătea o adevărată armată de informatori şi o alta de răspândire a zvonurilor. Zvonuri care să confirme confortul şi siguranţa oferite călătorilor şi mărfurilor şi alte zvonuri care să infirme o parte din actele de piraterie comise. Drept urmare, societatea îşi diversifică oferta de servicii şi devenise şi o adevărată firmă de turism – foarte la modă pentru diferitele categorii sociale. (Se asigura nu numai transportul şi hrana pe timpul călătoriei, însă Ţipor a cumpărat şi locuri de cazare în diferite puncte pitoreşti şi – alături de acelea – şi numeroase baze de agrement şi de cură. Localnicii acelor ţinuturi erau şi ei încântaţi de noile perspective, totul părând să se constituie într-o afacere strălucită.)

– Când o să ne plictisim de acest joc, va muri şi societatea, spunea Recidivus.

– Nu asta-i grija mea, replica Ţipor, mai mereu preocupat. Problema este ca totul să nu se prăbuşească înainte de a dori noi acest lucru.

Evreul ştia ce ştia. Câteodată, în particular vorbea altfel decât în public.

Ţipor nu se aventura în discuţii filosofice, când era vorba de societatea pe care a pus-o pe picioare, decât, cel mult, dacă acele discuţii puteau fi folosite drept arme în folosul afacerii. Cu o energie uimitoare pentru acel om fără vârstă, el era când la Constantinopol, când într-una dintre numeroasele filiale. Uneori dispărea pentru mai multe săptămâni şi nimeni n-ar fi putut spune ce a mai pus la cale. (Se întâmpla să nici nu fie adevărat că plecase din capitală ori să se afle acolo unde anunţa că ar fi plecat. Răspânditorii de zvonuri îl situau în locuri diferite şi el apărea când şi de unde nici nu te aşteptai.)

– Dacă lucrurile merg ca pe roate şi în lipsa şefului, înseamnă că nu se va întâmpla o nenorocire nici când ne vom plictisi şi ne vom apuca de altceva, îşi revizui părerea Recidivus. Însă el nu ştia cât de meticulos îşi pregătea Ţipor şi absenţele, cât de supravegheaţi se ştiau adevăraţii săi adjuncţi, câtă muncă a fost necesară pentru ca lucrurile să meargă ireproşabil şi când el nu era de faţă.

Doar că nu numai în absenţă era greu de ştiut cu ce se ocupa Ţipor. Chiar şi când se afla în capitală, el iniţia, fără încetare, noi şi noi activităţi şi avea grijă ca structurile aferente să funcţioneze în paralel, coordonate doar la vârful piramidei. Nici chiar Al Cincizeci şi şaselea şi nici Constantin Crespos, oficial cei doi locţiitori ai şefului, nu erau, întotdeauna, la curent cu activitatea aceluia. Ba, de cele mai multe ori, nu ştiau chiar nimic despre ce întreprindea Ţipor. Ceea ce nici nu-i îngrijora peste măsură şi nici nu-i interesa în mod deosebit. Recidivus îşi făcea apariţia la societate doar când avea chef, iar Crespos îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în câte un crâmpei de rai administrat de vreo filială, drept loc de odihnă şi tratament. Apoi, când se întâlneau să pună împreună lucrurile la cale, şeful le relata din belşug cele realizate, doar că informaţiile acestea puteau să stea la baza atât a zvonurilor reale, cât şi a celor inventate. Nici unul dintre cei doi colaboratori, aparent atât de apropiaţi, nu avea posibilitatea să controleze informaţiile primite. Însă au fost alţii care să încerce să o facă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.