Vara rece (50)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Jocul cere, printre altele, şi o strategie de alianţe. „Fiecare prieten aduce cu sine alţi prieteni mai mult sau mai puţin fideli, repeta adesea Ţipor, dar îţi bagă în casă, în mod sigur, şi duşmanii săi. De cele multe ori, duşmanii sunt mai numeroşi decât acel prieten. Dacă un om are doar doi duşmani, iar acel om îţi devine prieten, în mod firesc, el îţi va introduce în casă pe cei doi neprieteni. E un târg bun acesta?” De aceea, Ţipor era extrem de prudent în a-şi face apropiaţi. Aliaţi da. Deşi şi aceia au, aproape de fiecare dată, duşmanii lor. Numai că fără aliaţi nu poţi face nimic.

Un aliat, în nici un caz un prieten, a fost şi Mihail Phocas. Provenit dintr-o foarte veche familie de demnitari, însă nu din ramura din care s-au născut câţiva împăraţi ai imperiului, Mihail era un ambiţios frustrat care vedea cum îmbătrâneşte şi cum toate nădejdile sale de mărire, de fiecare dată amânate, riscă să se surpe pentru totdeauna. Lui Ţipor îi plăcea să lucreze cu orgolioşi şi cu frustraţi. Întotdeauna ei sunt cei ce reprezintă cel mai bun lut pentru oala tranziţiilor. Nerăbdători, plini de energie neconsumată la timp, veşnic nemulţumiţi, posedând o vremelnică mare putere de muncă, asemenea oameni au cea mai mare fiabilitate în dura confruntare a unor vremuri în brutală schimbare. Iar, prin faptul să s-au făcut remarcaţi drept nişte eterni revendicativi, cei ce doresc schimbarea n-au nici un motiv de îndoială în legătură cu sinceritatea lor. Doar că Mihail Phocas nu i-a inspirat încredere încă de la început. Poate pentru că nobilul personaj nu ştia nici măcar să mintă în mod coerent – el completându-şi mai orice afirmaţie cu lungi şi încâlcite precizări explicative -, poate pentru că se vedea de prea departe că omul acela scăpătat urmăreşte doar să-şi recupereze nişte drepturi incerte şi nişte bunuri cărora nu le prea putea explica istoria, poate pentru că instinctul şi experienţa îi spuneau lui Ţipor să se ferească de ambiţiile unui frustrat confuz. Însă Mihail Phocas avea şi un mare atu, o calitate care ar fi fost păcat să nu fie folosită: Mihail Phocas poseda un nume care te ducea cu gândul la istorie. Ţipor hotărî să folosească celebrul nume în emblema societăţii şi, într-adevăr, corăbiile societăţii arborau o pânză care conţinea şi culorile familiei Phocas. (Asta după ce Ţipor s-a convins că Leon nu va privi cu ochi răi o asemenea iniţiativă, care putea fi considerată oricând cel puţin o blasfemie, dacă nu chiar o înaltă trădare. Doar că Recidivus, dispreţuindu-l pe faţă pe Phocas şi bătându-şi cu orice prilej joc de el, se distrase în aşa o măsură de idee, încât l-a făcut şi pe împărat să ia totul ca pe o glumă. Leon, tot mai interesat financiar de bunul mers al societăţii navale, a înţeles că orice persuasiune – chiar şi una de genul celei propuse – nu poate decât să-i aducă profit material. Cine era împotriva lui n-avea decât să-şi imagineze că se foloseşte de afacerea lui Ţipor din spirit de frondă, cine îi era fidel nici nu observa obrăznicia…)

Mihail se ataşă, în primul rând, de Constantin Crespos. El îi insinuă acestuia că este firească alianţa aristocraţilor, mai ales când o clasă nouă şi alogenă s-a cocoţat prea sus, ameninţând structurile strămoşeşti. (Ţipor, aflat la curent şi cu mişcările celor din jurul său, îşi arătă de mai multe ori mirarea că un om nemulţumit de ceea ce i-a oferit prezentul, nu doreşte să-l schimbe şi-şi afirma uimirea în faţa lui Leon, spre a-l linişti că acest Phocas nu este periculos pentru tron. „În fond, e foarte logic: încâlceala din exprimare nu este decât expresia exterioară a dezordinii gândirii” continua Ţipor, fără a avea şi timpul necesar spre a aprofunda „subiectul Mihail Phocas”. Păcat! Dacă ar fi făcut-o, poate că istoria ar fi luat-o pe un alt drum…)

Atrăgându-şi-l pe Crespos, Phocas a izbutit să-şi apropie şi alţi investitori. Societatea pusă pe picioare de evreu începea să meargă foarte bine, flota de însoţire devenise cea mai puternică forţă maritimă a momentului, apele erau controlate de ea din nordul Pontului Euxin până în nordul Africii, fiind capabilă chiar şi de scurte incursiuni nu numai pe ţărmurile Siciliei şi ale Corsicii, dar chiar şi în localităţile de pe coastele occidentale ale Mării de Mijloc¹. Întoarcerile din excursii şi tratamente deveniseră un spectacol în sine, corăbiile însoţitoare cărând o parte a prăzilor luate pe drum. (O altă parte, incertă ca mărime şi valoare, rămânea undeva pe traseu. Unde anume era foarte greu de bănuit. Ţipor lucra, se pare, după vechea metodă a de mult dispărutei Mâini Albe, cea care îşi păstrase comorile în ascunzători risipite în toată lumea şi în locuri doar de ea ştiute, după principiul că, dacă pierzi un teritoriu, să-ţi rămână resurse altundeva.) O parte din veniturile declarate ale firmei erau reinvestite, o altă parte împărţită asociaţilor.

Moda vacanţelor în locuri îndepărtate a reprezentat ceva cu totul nou pentru societatea atât de înspăimântată a vremii şi ea avea să deschidă – vreme de doi ani – orizonturi nebănuite. Devenise un însemn al rangului să-ţi tratezi durerile de oase pe coastele Adriaticei sau să vizitezi vestigiile milenare ale romanilor din sudul Italiei.

Leon era mulţumit. Vistieria i se regenera, iar victoria din octombrie 906 asupra flotei arabe şi atribuită de istorici logothetului Himerios, n-ar fi fost posibilă fără sprijinul covârşitor al navelor societăţii lui Ţipor. (Aceasta avea să fie şi ultima izbândă pe ape a romeilor în vremea lui Leon, înainte ca flota bizantină să fie distrusă, şase ani mai târziu, la Samos.) Deocamdată, la începutul lui 907, ravagiile posibile cu doar puţini ani în urmă, când corsari de teapa acelui cumplit pirat Leon din Tripolis au jefuit până şi Thessalonicul, păreau de domeniul unor amintiri de care nimeni nu dorea să mai ştie.

Şi majoritatea celorlalţi investitori materiali sau doar morali era mulţumită de câştigurile tot mai mari, pe care Ţipor însuşi le distribuia după un algoritm ştiut doar de el, însă în strânsă legătură cu interesele superioare ale societăţii. Asta până ce profitul a fost confidenţial. Când a transpirat ceea ce a primit unul şi altul, Phocas şi Crespos au început să protesteze. Dar greşeala cea mai mare a săvârşit-o Recidivus, maestrul desăvârşit al dezastrelor: el a cerut transparenţă totală în faţa celor mai importanţi „participanţi la joc: orice îndeletnicire îşi pierde interesul dacă nu eşti la curent cu scorul, dacă nu poţi face comparaţii, dacă nu te afli în ochii celor din jur într-o poziţie privilegiată, pe care s-o aperi ori într-una defavorabilă, care să te facă să lupţi pentru a o depăşi. Nu poate fi socotit decât bolnav omul care-şi cumpără haine minunate şi nu le poartă niciodată – spre a nu le strica ori spre a nu stârni invidie. Aşa şi cu câştigurile încasate…” Pe Ţipor a început să-l agaseze copilărirea peste măsură a Celui de Al Cincizeci şi şaselea.

– Dacă ai acceptat discuţiile despre jocul universal doar pur teoretic, înseamnă fie că n-ai fost sincer, fie că nu eşti în stare să trăieşti aşa cum gândeşti, îl acuza “consilierul împăratului” pe evreu.

Lucrurile au avansat pe acelaşi făgaş şi Ţipor i-a cerut ajutor împăratului. El l-a rugat să-i asigure liniştea din interior, obligându-se, în schimb, să aducă noi şi noi transporturi de valoare şi sentimentul de linişte printre romei. Leon, nebănuind primejdia, s-a consultat cu Al Cincizeci şi şaselea.

Nemulţumit, Recidivus i-a propus lui Ţipor o dispută publică pe tema jocului, dispută care să fie arbitrată de împăratul filosof. Ţipor fu obligat să accepte, însă amână, motivând că nu are timpul necesar să se pregătească aşa cum se cuvine. În particular, încercă să-l convingă pe Al Cincizeci şi şaselea de nebunia desconspirării în faţa atâtor urechi a secretelor societăţii.

– Eu nu mă voi referi decât la nesinceritatea cuiva care argumentează teoretic ceva sus şi tare, însă nu e capabil să se ţină practic de afirmaţiile teoretice. Şi ce sunt afirmaţiile teoretice nesusţinute în viaţă?

– Păi, tocmai asta este: nu poţi emite judecăţi fără să te sprijini pe exemple concrete, exemple care ar pune în pericol tot ceea ce am construit noi. (Bineînţeles că acel „noi” era plasat acolo pentru ca şi celălalt să se identifice cu el şi să simtă ameninţările devenite comune.)

– E nedemn să spui un lucru, să pretinzi că ai crede în el şi să nu-l faci!

Ţipor cu adevărat n-avea timp, însă trebui să-şi facă. Duelul intelectual fu planificat şi anunţat drept evenimentul monden cel mai important la Constantinopol la începutul de an 908.

Între timp, Mihail Phocas şi Constantin Crespos, profund nemulţumiţi de împărţirea profiturilor societăţii, au atras în rândurile lor şi un militar, pe strategul Leon Persanul, numit aşa fiindcă a reputat câteva victorii în răsărit. Acesta s-a arătat dispus să-l înlăture pe Ţipor prin forţă, însă cei doi aristocraţi (precum şi alţi câţiva făcând parte din acelaşi grup) au hotărât că ar fi mult mai convingător ca vremelnicul şef al afacerii să fie înlăturat prin argumentele efectelor legilor. Iar spectacolul pus la cale de Recidivus se arăta drept un prilej extrem de favorabil de a-l înfrânge pe impostor. În caz că momentul nu va putea fi exploatat pe măsură, urma ca Persanul¹ să acţioneze după ştiinţa sa.

Cu alte cuvinte, soarta lui Ţipor se pecetluia. Iar el, un obişnuit al pericolelor, simţea extrem de limpede primejdia.

Ţipor nu se înşela: Phocas a obţinut chiar şi mai mult – aşteptata dispută verbală urma să aibă patru protagonişti în loc de doi, adică, pe lângă principalii actori, Recidivus şi Ţipor, să participe şi Crespus, de partea primului şi un oarecare Béla, ca asistent al celui de al doilea. Ideea era câştigătoare din start, Crespus nu trebuia decât să reproducă faptele învăţate pe de rost de la Phocas, în vreme ce Béla, cunoscut ca omul de încredere al evreului, nu era nici el creştin, ci un ungur adus de venetic de pe lângă ducele Ludovic. Dacă Ţipor era excepţia care a mai fost acceptată, era greu de imaginat ca Leon al IV-lea să-şi poată permite victoria în idei a doi păgâni.

Despre această dispută se pare că au rămas mai multe mărturii, dovadă că ea s-a bucurat de o mare faimă în epocă. Poate că au scris şi alţii despre „Jocul împotriva răului”, dar scribul nu are cunoştinţă, acum când aşterne aceste rânduri, decât de cele consemnate în cronica lui Zaharia şi de cele cuprinse într-o compilaţie mai târzie după numeroasele scrieri ale lui Constantin al VII-lea Porphyrogenetul. Mărirea numărului competitorilor a fost motivată prin semnificaţia cifrei patru, „numărul omului” încă după Vitruviu, dar şi numărul pivot, cel care va desemna omul perfect moral ca pe un tetragon. Cum nici unul dintre cei patru concurenţi nu putea fi definit drept un tetragon autentic, „s-a încercat realizarea unui asemenea deziderat prin adiţionarea celor patru”. Soluţie măgulitoare şi greu de refuzat. De aceea, pe timpul competiţiei, Recidivus a purtat numele Aurel, Ţipor pe cel de David, Crespus şi-a spus Alexandru, iar Béla Mihael¹. Nu ni se spune niciunde cum s-a ajuns la aceste „nume de scenă” şi cine le-a stabilit, însă ele trădează o regie foarte bine pusă la punct. (Remarca după care Aurel, David, Alexandru şi Mihael reprezintă în acrostih ADAM nu acoperă nici pe departe consecinţele şi se constituie doar într-un alt pretext, cele patru litere ale numelui primului om fiind asociate, de regulă, de tetragon.)

Iniţial, scribul a vrut să transcrie scena, aşa cum ne-a lăsat-o Zaharia, martorul ocular al evenimentului, însă preluarea întregului text ar fi încărcat nepermis de mult un manuscris care devine şi aşa mult prea lung. Astfel încât, cu slabele-i puteri, scribul va încerca un rezumat condensat la maximum a celor petrecute la 6 aprilie 908, după numerotarea actuală a scurgerii vremii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.