În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Încă după incidentul în care şi-a pierdut braţul, Recidivus şi-a trimis fiul la Rachach, lângă Maienţa. Acolo, la bunicul bunicului copilului, la Colludwig, ar fi trebuit să găsească mai multă siguranţă. (Însă adevărul e că atât copilul, cât şi mama acestuia îl şi incomodau. Pentru modul său de viaţă, Al Cincizeci şi şaselea avea nevoie de libertate de mişcare.) Băiatul a plecat de la un tată fără un braţ la un bărbat foarte bătrân, fără un braţ şi acela, însă care îşi mai şi pierdea, rând pe rând, ba un deget, ba o ureche. Un bătrân a cărei anatomie parcă se descompunea în bucăţile-i constitutive, în vreme ce celelalte părţi ale corpului continuau să funcţioneze de parcă nu se întâmpla nimic deosebit cu întregul organism. Mic fiind, fiul lui Recidivus s-a obişnuit repede cu toate, ceea ce vedea la Rachach părându-i-se a fi normalul. Abia atunci când a început să crească, când a apucat să iasă din “fortăreaţa” lui Colludwig, (bunicul bunicului său!), când a dat şi de alte posibilităţi de trai, de alţi oameni, de alte provocări, abia atunci universul acela a început să i se pară puţin, prea puţin atrăgător. De tatăl său nu-şi amintea mai nimic. Cu atât mai surprins a fost atunci când s-a pomenit cu Recidivus în apropierea sa. Cu un Recidivus bătrân, bolnav şi obosit. Al Cincizeci şi şaselea venise timp de luni de zile din Europa centrală până în locul de unde a fugit cu ani în urmă, locul unde n-a rezistat nici Omul Mort1.
Al Cincizeci şi şaselea trebuise să se ascundă pe tot drumul de întoarcere, fiind în primejdie de a întâlni te miri unde una sau alta dintre victimele dezastrelor pricinuite de el. Cu noua sa înfăţişare, ciung şi neras, el se baza pe faptul că ar fi putut fi cu greu recunoscut – el, care a fost odată Cineva! – într-un personaj semănând mai degrabă cu un cerşetor. La Rachach a revenit o epavă care nu mai semăna nici la chip şi nici la privire cu tânărul neîmblânzit pe care l-au cunoscut Colludwig şi ai săi. La numai treizeci şi şapte ani, strănepotul nu arăta mai tânăr decât moşul numărând o sută doisprezece. În schimb, chiar dacă patriarhul îşi mai pierduse câteva oase, în Casa diavolului din satul de lângă Auxerre părea a nu se fi schimbat nimic. Colludwig continua să urască evenimentele, modificările de orice fel: “Colecţiile au nevoie de linişte, de un aer constant, repeta el, iar o schimbare, de orice natură, nu face decât să le strice. Şi ce altceva este un eveniment decât expresia unei modificări? Întâmplările sunt bune doar în munca de achiziţie. Atunci, da. Atunci ele constituie condiţia de multe ori obligatorie pentru reuşita întreprinderii. Întâmplările şi evenimentele se dovedesc foarte necesare în lumea largă, nu şi la Rachach. La Rachach se găseşte popasul final.” Patriarhul care nu se temea de nici o primejdie, atunci când pornea în expediţiile-i singuratice, îşi păzea cu străşnicie liniştea de acasă, linişte pe care se străduia s-o apere cu ori ce mijloace. Când a revenit Recidivus, două zile de scurte efuziuni au fost preferate învinovăţirilor şi reproşurilor. După care strănepotul a trebuit să-şi găsească un loc în economia “fortăreţei” şi să şi-l ocupe de parcă nu l-ar fi părăsit niciodată.
În mod ciudat, Al Cincizeci şi şaselea nu s-a mai adaptat atât de greu cu stăpânul casei, cât cu propriul său fiu. Cu bătrânul s-a obişnuit să se ignore într-un dispreţ reciproc. După ce s-a deprins cu toate ciudăţeniile lui Colludwig, copilului i-a fost imposibil să-l accepte şi pe celălalt infirm, cel ce a sosit de niciunde, cu pretenţia de a-şi prelua drepturile de tată. Recidivus stătea ore lungi în preajma fiului şi încerca să înţeleagă ce făcea pruncul de şapte-opt ani. Nu se juca împreună cu el, doar îl ţinea tot timpul sub priviri. Recidivus nu voia decât să priceapă intimitatea jocului, însă izbutea să impună o prezenţă tot mai enervantă. Plin de bune intenţii, aşa cum a fost şi la prima sa venire la Rachach, atunci când agasa cu zâmbetu-i suficient, de care nu se despărţea în discuţiile cu străbunicul, acum îşi exaspera feciorul, zăbovind fără de încetare lângă el, dar refuzând să comunice. El voia doar să observe. Să se convingă. Numai că băiatul avea nevoie de altceva de la tată.
– Dacă ai fi mai mic măcar cu cinci ani! Se căina tatăl. Atunci încă nu te-ai fi putut opune, atunci ai fi fost suficient de matur să-ţi impui rolul în joc, dar încă prea mic pentru a te simţi deranjat de ochii mei. Ba, această atenţie te-ar fi măgulit.
– Dacă s-ar fi întâmplat aşa, ai fi ajuns să înnebuneşti copilul, mormăia patriarhul, revenit la sentimentele de dispreţ faţă de un Recidivus care nu ştia decât să piardă vremea şi să se intereseze de fleacuri. Eu am întâlnit destui prunci ţinuţi mereu lângă fustele mamei şi ajunşi să nu se mai poată desprinde niciodată de ele.
– Eu nu port fustă, obiecta, tot printre dinţi, Al Cincizeci şi şaselea.
– Mai rău! Tu nu eşti nimic…
Cei doi nu-şi vorbeau niciodată ca doi oameni, ci treceau unul pe lângă celălalt şi, din când în când, mai scuipau câte o observaţie, fiecare ca pentru el înşişi. Bineînţeles că aceste ciondăneli n-avea nici un efect concret – Colludwig îşi vedea de colecţiile lui, iar Recidivus persista în a-şi teroriza cu prezenţa-i mută copilul. Deşi strănepotului1 i-a trecut prin minte că mania bătrânului putea fi inclusă într-un joc asemenea oricărui altuia – observaţie ce i se părea bătrânului o ofensă -, însă un joc care pe el îl plictisea. “Un joc pervertit, ca toate jocurile adulţilor.” Iar Colludwig, cu seriozitatea şi îndărătnicia sa, nu accepta etichete din partea unui pierde-vară. Timp de un an, drumurile lor au rămas paralele. Mai mult, cei doi evitau, pe cât se putea, să se întâlnească.
Faţă de copil, pe zi ce trecea, moşul se lega tot mai tare, pe măsură ce observa că izbândeşte cu el ceea ce n-a reuşit cu ceilalţi urmaşi ai săi: să-l facă să se ataşeze de obiecte. Asta l-a determinat chiar să şi rişte, încredinţându-i colecţii, la început mai puţin casabile. Şi, într-adevăr, băiatul a învăţat să le preţuiască, să le ordoneze, să le îngrijească, să se bucure de noile achiziţii. Ce răsplată mai mare putea să primească patriarhul măcar acum, după ce a aşteptat un veac acel moment? Deşi de o vârstă atât de fragedă, micuţul se dovedea într-adevăr de încredere, bătrânul constatând fericit că-i poate încredinţa cu cea mai mare linişte oricare dintre colecţiile sale cele mai de preţ, cu certitudinea că vor fi bine păzite. Faptul acesta a făcut ca între cei doi adulţi să se nască o nouă rivalitate. Rivalitate care a luat o turnură neaşteptată pentru amândoi. Copilul, iarăşi la fel ca şi ascendenţii săi, sătul în special de privirile sâcâitoare ale tatălui, a încercat să fugă în lume. Însă era prea mic, n-a ajuns departe şi l-au putut aduce lesne înapoi. Reacţiile celor doi tutori au fost diferite: bătrânul l-a iertat imediat, chiar dacă Al Cincizeci şi şaptelea a dus cu el şi un săculeţ cu bani romani. (Asta dovedea că le ştia valoarea, se amăgea măgulit Colludwig: “N-a luat cu el nici mâncare şi nici aur. A ştiut ce să aleagă!”) În schimb, Recidivus se simţea frustrat în alt mod de ceva ce credea că-i aparţine şi încercă să-l pedepsească.
Cele mai îngrijorate erau femeile şi, desigur, în primul rând mama băiatului, care vedea că fiul îi este supus unui tratament evident dăunător. Însă femeile n-au reuşit să-l influenţeze pe tată şi, văzând că, dintre cele două rele, apropierea de bătrân era cea mai puţin nocivă, i-au luat partea acestuia. În fond, Colludwig era şi cel ce le asigura traiul…
După ce a fost readus copilul la Rachach, relaţiile dintre Al Cincizeci şi treilea şi Recidivus s-au deteriorat ireversibil. Certurile au devenit curente şi poate că ar fi fost în favoarea tuturor dacă Al Cincizeci şi şaselea ar fi fost cel care ar fi plecat din nou. Definitiv. Însă acesta n-a plecat niciodată decât după ce aducea, parcă prin simpla-i prezenţă, un dezastru ireversibil, iar, pe de altă parte, el era încredinţat că nu va afla taina vieţii sale, decât studiind “jocul pur”, jocul copiilor. Când i s-a interzis să-şi mai “spioneze” toată ziua feciorul, s-a obişnuit să iasă din Casa diavolului, s-o ia razna prin localitate şi să-i urmărească pe copiii altora. Prefera prunci mici, pentru că aceia “nu sunt încă atât de corupţi de tot felul de interese alterate, asemănătoare cu cele ale adulţilor”. Rezultatul a fost că oamenii din sat au început să-şi ferească odraslele de ochii scrutători şi aducători de rele ai zdrenţărosului ciung. Asta mai ales după ce o fetiţă s-a îmbolnăvit şi a murit, după ce a fost văzută jucându-se cu alţi copii pe uliţă sub privirile insistente ale celui ce a ajuns să fie socotit o adevărată piază rea, un trimis al întunericului. Recidivus, asemenea bunicului său, cel cunoscut sub numele de Omul Mort, după ce a cunoscut gloria în prezenţa unor mai mari ai lumii, a sfârşit ca un respins al societăţii. Lumea îl privea cu aceeaşi repulsie amestecată cu groază şi pe Al Cincizeci şi şaselea, întâmplându-se, nu o dată, să fie izgonit cu pietre.
Nemaiacceptat de nimeni, Al Cincizeci şi şaselea, fostul sfetnic de taină al împăratului Bizanţului şi fiul secretarului pontifical, alungat ca un şobolan, continua să urmărească de departe copii jucându-se. Spre spaima părinţilor, care-l bănuiau de gânduri necurate şi, oricum, aducător de nenorociri.
Ca ultimă răzbunare, s-a folosit de singurul rău intenţionat la care a recurs cu succes ori de câte ori s-a aflat în primejdie (şi nu numai): a început să facă portrete cu totul nefavorabile celor ce-l năcăjeau şi să le lase noaptea în locuri publice, spre a fi găsite de cât mai multă lume. În perioada aceea nu mă executa desene înşelătoare, ci expunea chiar caricaturi veritabile. Deşi, de data asta, părăsea sugestia naturalistă în favoarea înzestrării modelului cu elemente caraghioase (coarne de ţap, bot de cal, urechi de măgar, labe de broască ori te miri ce alte caracteristici ale unor vite demne de dispreţ, însă şi exagerări ale unor organe intime), “mâzgălelile”, trasate cu mână sigură, semănau leit cu bietele “victime”. Nimeni nu se putea eschiva că n-a fost el modelul, analogia era perfectă.
După cum era de aşteptat, desenele blestemate au făcut şi mai dificilă situaţia lui Recidivus, piaza rea. Oamenii furioşi vedeau în chipurile stâlcite prevestiri dintre cele mai sumbre, chiar provocări ale unor nenorociri. Care, uneori, n-au întârziat să şi vină. Când un bărbat caricaturizat de ciungul afurisit a sfârşit trăsnit sub un copac, după o furtună cumplită, întregul sat a pornit vânătoarea aducătorului de catastrofe. Al Cincizeci şi şaselea s-a întors degrabă în „fortăreaţa” lui Colludwig, unde n-a îndrăznit nimeni să-l urmărească, dar de unde nici n-a mai putut ieşi vreodată. “Casa diavolului”, cu vechea ei faimă înfricoşătoare, mai reprezenta, în ochii comunităţii, cel mai sigur refugiu.
Era o primăvară târzie, după cea mai grea iarnă de care-şi amintea până şi Colludwig (“cumplita iarnă a lui 922”), o iarnă care a durat parcă la nesfârşit, o iarnă mai cumplită, spunea moşul chiar decât cea în care Omul Mort a fost sfâşiat de lupii veniţi în sat. (Aceea a fost “cumplita iarnă a lui 865”, după cum va fi consemnată mai târziu…) Oamenii doreau să recupereze lunile de spaimă şi erau plini de energie. Cei ce nu lucrau pământul, făceau de strajă în jurul Casei diavolului, doar-doar îl vor surprinde pe olog şi-l vor omorî, iar, odată cu el, vor stârpi şi valul de nenorociri care parcă nu mai contenea deasupra ţinutului. Natura izbucnise brusc şi un verde viu năpădise din toate părţile. Un dor de viaţă descătuşat venea din pământ, din aer, din trupurile tuturor vieţuitoarelor.
Colludwig se plimba mulţumit prin “cetatea” sa, unde şi cea de a opta magazie era gata aranjată. După ce a cutreierat lumea în lung şi în lat, însă a amânat, de fiecare dată, să ajungă şi în Pomerania, i-au sosit oamenii şi din acel loc, aducându-i mostre ce nu puteau fi ignorate. La 113 ani, bătrânul, deşi cu trupul descompletat, era gata să plece din nou la drum. Cele două căruţe aşteptau încărcate ca stăpânul să iasă şi să-şi ia locul pe capra celei dintâi, cealaltă urmând să vină, ca de obicei, singură după prima. Bătrânul dispăruse de două zile într-una din magaziile de piatră. Era un ritual obişnuit acesta, întotdeauna, înainte de a părăsi Rachach, el îşi lua un îndelung rămas bun de la colecţiile sale dragi, prilej cu care se făcea nevăzut prin clădirile din curte. Nu ştiai niciodată nici când va reveni şi nici din care loc anume. Dar când revenea, urca direct în prima căruţă şi îi şuiera calului să plece, fără a-şi mai lua rămas bun de la nimeni.
1 Scribul vorbeşte din nou neîntrebat: el nu se poate abţine şi nu-i capabil să-şi reprima uimirea cât de mult se repetă unele elemente din biografiile succesive: şi de data asta, drumul de întoarcere dinspre orient spre occident va fi lung şi istovitor pentru cel căruia îi lipsea braţul stâng şi care venea la strămoşul său olog tot de braţul stâng.
1 Ciudat sună acest cuvânt când e vorba despre un om de aproape patruzeci de ani, care, pe de-asupra, după întreaga-i înfăţişare putea fi considerat mai degrabă un moş…
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.