În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Încotro să se îndrepte? Cu cine să se mai întovărăşească? După calculele scribului, chiar dacă nu coincid toate dovezile, Al Cincizeci şi şaptelea, la vremea acelor întâmplări, nu a fost decât un copil: el trebuia să nu fi avut mai mult de paisprezece ani. Probabil că vârsta fragedă a fost cea care l-a scăpat de furia poterei care i-a omorât prietenii.
Spiţerul a suferit enorm: nu numai că şi-a pierdut sensul unei existenţe ce tocmai se înfiripa, însă a rămas şi fără cei doi prieteni, oamenii cei mai buni pe care i-a cunoscut şi pe care-i va mai cunoaşte. Cel puţin aşa era convins în clipele acelea de restrişte. Iar scena bătrânului copac, cu cei cinci spânzuraţi atârnând de el, va rămâne momentul de spaimă al vieţii sale, mai intens chiar decât scena măcelului din casa strămoşească de la Rachach. Un moment la fel de important ca tot ceea ce venea din amintirile cu cei doi fraţi lecuitori. Poate şi mai important. Pentru că aceasta a fost prima clipă pe care ştia că trebuie s-o uite. Până ce nu o va face, suferinţa va rămâne intactă, iar viitorul doar în legătură cu această amintire. În special, calmul ori… ori, mai degrabă, uimirea din ochii călugărilor, atunci când i-au dus la copac. (La doar puţine minute mai târziu, o femeie venită din sat – odată cu toată suflarea aşezării – i-a recunoscut pe cei doi lecuitori. Dar nu le-a conferit nici ea inocenţa, ci nu mai contenea să se mire cum de chiar şi doi monahi lecuitori pot să se aciuieze pe lână o ceată de tâlhari atât de periculoşi. Ba, femeia a început să şi filosofeze:
“De ce îi mai vindecau nemernicii pe oameni, dacă până la urmă şi aşa îi spintecau cu cuţitele?”
“Necuratul are o infinitate de feţe şi de manifestări” o învăţă altul. Şi-şi făcură amândoi cruce.)
Copilul plângea cu tot trupul şi, deşi ţăranii, miloşi, au vrut să-l liniştească, insistenţele nu făceau decât ca hohotele lui să fie şi mai nestăpânite. Atunci, cineva a conchis că puştiul nu putea fi decât o haimana din ceata briganzilor, desigur un viitor ucigaş şi că cel mai bun lucru ar fi să-l spânzure şi pe el. Pe loc. Omul era unul dintre cei cărora tâlharii le-au ucis rudele apropiate – şi încă într-un mod bestial – şi nu se putea elibera nici el de amintirea prin care a trecut.
Ceilalţi săteni nu i-au urmat sfatul şi, mulţumiţi de dreptatea făcută, s-au întors în sat. Şi Al Cincizeci şi şaptelea a părăsit poiana şi, cu sacul cu buruieni în spate, pe cât se îndepărta, pe atât îi era mai groază de cele întâmplate. Fugi, în direcţia opusă celei unde au plecat ţăranii, însă simţea, tot timpul, că cineva îl urmăreşte. Spaima de trecut şi spaima de spaimă l-au făcut să alerge mai mult decât ar fi crezut că era în stare. Când se prăbuşi de oboseală căzu şi spaima peste el.
Cu toate acestea, putem spune că Spiţerul a avut noroc. Spaima lui avea un chip concret: amintirea scenei pe care tocmai a fost obligat s-o trăiască. O astfel de spaimă poate fi eliminată: cu condiţia nu numi s-o uiţi, dar să şi reuşeşti s-o scoţi cu totul din viaţa ta. Convingându-te cu o continuare pozitivă. Chiar şi mincinoasă. Altfel, ea se transformă într-o spaimă fără chip. De care este infinit mai greu să te eliberezi, fiindcă aceea degeaba o mai cauţi – n-o mai găseşti, n-o mai poţi descrie, n-o mai poţi minţi. Dar ea este.
Al Cincizeci şi şaptelea, mânat din urmă de spaimă, plecă spre răsărit. Iar spaima i se amestecă, pe drum, cu spaima contemporanilor. Spiţerul plecă spre răsărit, însă acei contemporani rămâneau pe loc. Să nu uităm că ne găseam în primul sfert al secolului zece ale erei creştine, iar Mesia a promis că va veni. Ceea ce însemna că vremea ultimelor socoteli era şi ea aproape. Înainte de minunata împărăţie promisă, lumea va trebui să suporte marea şi cumplita purificare. Copilul află, încă de la Rachach, că nu poate veni sfârşitul lumii atât timp cât există Imperiul Franc1, dar în Italia oamenii începeau să calculeze anii care au mai rămas. Al Cincizeci şi şaptelea nu era atât de înspăimântat nici de încercările pragului ce ne desparte de împărăţia făgăduită – şi acela avea contururi concret imaginabile -, iar recompensa unei lumi a prezentului, fără amintiri, îl entuziasma.
În peninsulă, tânărul mai făcu o constatare uimitoare. Amintirile pot lua chipuri extrem de exacte, chiar dacă mincinoase2. De pildă, în legătură cu bunicul, cu Operosus, se colportau cele mai ciudate zvonuri şi, deşi Al Cincizeci şi şaptelea nu făcea caz de descendenţa sa, odată, cineva i-a spus că îşi trage talentul de bun cunoscător al buruienilor de leac din erudiţia secretarului pontifical, devenit un personaj de referinţă în şirul Celor O Sută. Drept urmare, şi băiatul a continuat să creadă că a moştenit tragerea spre acea îndeletnicire, chiar dacă Operosus n-a avut niciodată preocupări de spiţer.
Nu ştim nimic despre cum a decurs călătoria şi nici despre peripeţiile ei. Scribul l-a regăsit pe Spiţer la Constantinopol. Probabil că nici tânărul însuşi n-ar fi vrut şi n-ar fi putut povesti acel drum, aşa cum, deja de atunci, n-a vrut şi n-a putut povesti nimic din cele ce i s-au întâmplat vreodată. Amintiri de niciunde îi năpădeau prezentul dintr-un trecut pe care nu-l putea stăpâni. Acele scene au avut loc când a zăcut bolnav, înainte de a fi salvat de fraţii lecuitori sau suferinţa le-a dat contur, otrăvindu-i viitorul? Memoria, ce minciună făţarnică!
Spiţerul a ajuns în capitala Imperiului de Răsărit pe timpul domniei lui Romanos I Lacapenos în anul 928 după Hristos, unul dintre anii cei mai grei ai istoriei Bizanţului, când după cea mai geroasă iarnă cunoscută în zonă, a urmat o vară atât de secetoasă cum analiştii n-au consemnat vreodată în cărţile lor. Mulţi ţărani s-au ruinat atunci şi regiuni întregi au suferit de foame. Însă autocratorul era deja atât de puternic încât, după doar câteva tentative nereuşite, născute din disperarea unora şi din ambiţiile altora, nimeni n-a mai îndrăznit să-i pună la îndoială legitimitatea. Timp de un sfert de veac, capitala veşnicelor comploturi pentru puterea supremă a uitat de vocaţia conjuraţiilor, iar oraşul se afla în linişte. (Prilej pentru Al Cincizeci şi şaptelea de a se mira din nou: abia ce au scăpat de frământările domniilor precedente şi lumea nu numai că le-a uitat, însă le-a şi înlocuit în memorie cu regretele unor vremuri ale trecutului veşnic eroic. Fără a se tulbura de spectrul incertitudinii unor posibile răzmeriţe prezente, ei duceau dorul imaginii mitice a faptelor exemplare revolute, născute întotdeauna din suferinţă.)
Datarea momentului sosirii fiului lui Recidivus în capitala Imperiului de Răsărit naşte serioase semne de întrebare şi poate fi localizată fie în 929, fie mai repede cu un an ori chiar cu trei. Doar că, dacă am accepta această ultimă variantă, ar trebui să-i atribuim Celui de Al Cincizeci şi şaptelea o precocitate ieşită din comun. Şi data de 929 este foarte subţire documentată, fiind la îndemână mult mai multe argumente pentru 927 sau chiar 926, aşa că scribul preferă un compromis, propunând intrarea în Constantinopol a Spiţerului la vârsta de patrusprezece ani, chiar dacă, pentru aceasta, cele relatate până aici l-ar fi obligat să “fugă”, să parcurgă într-adevăr mai mult decât repede distanţa din nord-vestul Italiei până în Bizanţ. În fond, n-ar fi fost primul copil vagabond, cutreierând singur ori alături de alţii lumea. Vremurile au fost pline de asemenea dezmoşteniţi – dezmoşteniţi de alţii ori prin proprie iniţiativă – ce-şi făceau apariţia dintr-o origine necunoscută spre un ţel la fel de incert. (Nu-i şi tradiţia Celor O Sută plină de asemenea exemple?) Mulţi ajungeau infractori periculoşi la paisprezece ani sau mai devreme, iar cei ce nu au săvârşit nici o fărădelege erau percepuţi la fel ca şi congenerii lor criminali. Ciudăţenia consta nu în apariţia în metropolă a încă unui puşti fără de căpătâi, ci în faptul că acesta se bucura, de acum, de o oarecare faimă de spiţer, faimă câştigată chiar pe parcursul drumului, când, oprindu-se în aşezările de pe traseu, îşi oferise serviciile băştinaşilor. De multe ori cu rezultate surprinzătoare. (Cum surprinzător era şi simplul fapt că îi erau acceptate licorile tămăduitoare de către localnici, renumele cetelor de copii hoinari îndemnând mult mai degrabă la prudenţă: oare nu încerca micul asasin să otrăvească gazdele pentru a le lua bunurile?) Se pare, însă, că faima îl preceda – un copil tămăduitor sporea dimensiunile minunii! – şi că lumea chiar îl aştepta nerăbdătoare. (Ceea ce deschide o altă paranteză: dacă faima Spiţerului a avut timp să se constituie în drumul său spre Constantinopol, înseamnă că zvonurile au avut răgazul să fie transmise de anumiţi antemergători. Însă, atunci, ar fi fost obligatoriu ca Al Cincizeci şi şaptelea să zăbovească suficient în popasurile sale, pentru ca vestea succeselor să apuce să i se răspândească, făcând să-i fie aşteptată sosirea. Caz în care Spiţerul n-ar fi “venit în fugă” toată acea cale…)
Capitala de răsărit era un punct terminus. Puţini dintre puţini ajungeau din Occident până în Bizanţ. Iar cei ce izbuteau nu plecau mai departe, fiind cu totul neobişnuit ca un apusean să ajungă în Asia. Ca şi unii străbuni ai săi, şi copilul de (aproximativ) paisprezece ani încerca să se piardă în vâltoarea unei colectivităţi suficient de mari pentru a-l feri de trecut şi a-i oferi un destin nou. Un destin lipsit de teroarea nedoritelor amintiri. Numai că metropola era altceva decât oricare dintre aşezările întâlnite pe drum: prin cătune şi târguri, faima unui om ajungea relativ uşor, pe când aici faptele cele mai extraordinare se pierdeau în vâltoarea unui joc mult mai complicat, cu mult mai mulţi participanţi, cu mize diferite şi cu interese pretinzând motivaţii mai precise. Copilul trebui să-şi care sacul cu plante tămăduitoare din casă în casă, riscând nu o dată să fie alungat, înjurat ori chiar lovit. Aşa că a înţeles repede că pentru ca să-şi poată câştiga traiul de pe urma buruienilor sale, era obligat să se aşeze undeva, să-şi convingă vecinii imediaţi de capacităţile sale şi de bunele-i intenţii, urmând ca informaţia să se propage, din gură în gură, în cercuri concentrice. După ce a fost primit câteva zile într-o mănăstire, a plecat de acolo fiindcă monahii locului se deosebeau cu totul de cei doi fraţi lecuitori şi îi aduceau cu atât mai mult în suflet dorul de aceia, precum şi oribila scenă a execuţiei.
1 Precizarea aceasta o ştim din Libellus de Antechristo, lucrare pe care Adso ar fi scris-o la cererea reginei Gerberge, soţia lui Ludovic al IV-lea. Dar manuscrisul i-a fost atribuit şi lui Rabanus Maurus şi chiar şi Sfântului Augustin. Ceea ce dovedeşte cât de adâncă şi de încetăţenită a fost încă de mult ideea.
Conform percepţiei timpului, prezicerea Sfârşitului Lumii reprezintă o taină a providenţei divine, iar împăraţii franci n-aveau decât de câştigat, împletind doctrina bisericii cu vocaţia lor autoritar politică. În aceeaşi vreme, supuşii urmaşilor lui Carol cel Mare aveau tot interesul să fie cât mai aproape de locul care le garanta amânarea sfârşitului lumii acesteia. Pentru că, oricât de minunată era speranţa în împărăţia promisă, grozăvia momentului de trecere era mai aproape şi înspăimânta infinit mai mult.
2 <Dar de unde vine adevărul şi de unde minciuna? Nu tot din memorie? Fără ea, cine le-ar putea da numele de “adevăr” ori cel de “minciună”? Iată cercul vicios, spunea Spiţerul, minciuna creată de memorie!>
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.