SF Politic – Viorica Dăncilă se gândeşte serios

Se întoarse spre dreapta încercând să prindă în vizor naveta spaţială care plana pe deasupra deşertului Amidala, armă aruncătorul şi aşteaptă. După exact zece secunde puse în funcţiune teribila lui armă. Fluuum! Apoi, tăcere. Palomino Palomar zâmbi satisfăcut. Pentru încă un anotimp, deşertul îi rămânea numai şi numai lui. Se putea bucura în continuare de minunatele vietăţi care mişunau în zorii zilei pe suprafeţele sticloase, colorate în roşu, galben şi albastru. Putea să stea la taclale cu şopârlele de pe Titan şi cu scarabeul de pe Venus.

Se putea tolăni la soare fără să-i pese de imperiali, fără să se scotocească prin buzunarele combinezonului său după diamante. Plata libertăţii sale. Şi nici un funcţionar n-avea să-l mai bată la cap, timp de un anotimp, să-şi plătească dările către împăratul lumii. Înconjurase deşertul cu o mulţime de câmpuri magnetice cu care teribila lui armă intra în rezonanţă. Ştia că imperialii îşi tot făceau de lucru la margine, încercând să înţeleagă codurile Iui secrete.

Râse în sinea lui Pabmino Palomar. Doar clona lui ar fi putut să descifreze încâlceala magnetică. Dar, biata de ea zăcea într-un sanatoriu şi scria poezii ciudate pe ziduri şi cânta, fără noimă, un cântecel lunar auzit în timpul Marelui Război. Palomino Palomar îşi aducea bine aminte. Armata imperială îi fugărise pe clonaţi prin catacombe sau îi prăjise cu aruncătoarele de flăcări. Clonaţii se ascundeau acum prin canalizări. Unii dintre ei îi trimiteau lui Palomino Palomar mesaje secrete prin râmele banto. Râmele puteau traversa orice câmp de luptă iradiat şi nici nu se sinchiseau de câmpurile magnetice ale lui Palomino Palomar. Mai tot timpul compuneau muzică.

Cântau vitejia în luptă a clonaţilor. Palomino Palomar s-a gândit adeseori că râmele banto aveau o predispoziţie anecdotică şi că cei despre care cântau nu meritau chiar atât de multă atenţie. În felul său, Palomino Palomar era un singuratic. Nu-l prea interesau mişcările de eliberare din Sud şi nici loviturile de la bursă, gulgutele lui Trump, aberațiilor lui Macron, nostalgiile lui Iliescu… Multe dintre mesajele clonaţilor îşi găseau sfârşitul în focul pe care Palomino Palomar îl ţinea tot timpul aprins în mijlocul deşertului Nu avea chef să lupte pentru cauza lor. Nici nu-i trecea prin minte să se înroleze. La ce bun?! Clonaţii erau pe cale de dispariţie, iar ideile lor, răsuflate, nu aveau căutare. Împăratul lumii voia să-i extermine. Închisese laboratoarele și pusese monopol pe experienţele genetice. Pahmino Pahmar își spusese în numeroase rânduri că fusese o mişcare bună. În definitiv, ce lucruri noi ar fi putut face clonaţii?

Universul era pustiu. Oamenii nu puteau trece dincolo de Bariera Magnetică ce se întindea înspre steaua Garmow. Mulţi dintre ei se lăsaseră în voia jocurilor de noroc sau a violenţei. Filosofii fuseseră ucişi sau lucrau prin baruri sau bordeluri. Savanţii fuseseră aruncaţi în celulele întunecoase de sub metrou. Universul necunoscut nu mai ispitea pe nimeni. Nimeni nu mai voia să pornească în vreo călătorie stelară. Lucrurile se clarificaseră, în cele din urmă.

Aşa că Pahmino Pahmar hălăduia prin deşert minunându-se de aripile fluturilor sosiţi de pe Lyra şi de platoşa albăstruie a gândacilor de pe Marte. Chiar culese unul de pe jos și-l privi atent în lumina soarelui. Cercetă apoi rămăşiţele fumegânde ale navetei spaţiale. Nu văzu vreun supravieţuitor. Cum înainta prin deşert, descoperi, aproape de margine, o cruce uriaşă trântită între dune. Îi dădu ocol de câteva ori, convingându-se că fusese cioplită din lemn de balza de către câţiva clonaţi. Se aşeză în genunchi și atinse plin de înfiorare lemnul parfumat. Privi în adâncurile cerului și înţelese mesajul clonaţilor. Lăsă să cadă câmpurile magnetice și se întinse încet pe cruce. Şi-atunci auzi glasul cu care Viorica Dăncilă îi spuse că are nevoie el să-i facă harcea-parcea pe şmecherii de la PNL.