Zi de hram la Biserica din „Drumu Țării” din Orăștie

Biserica românească de Jos sau Biserica din Drumu Țării, din Orăștie, un martor, tăcut dar edificator, al istoriei românilor din Orăștie dar și un valoros monument de arhitectură și artă. Lângă lăcașul de cult era școala. Clădirea cu etaj are inscripționat pe frontispiciu anul 1884, dar, din scriptele bisericii rezultă că aici erau plătiți învățători cu multă vreme înainte. Unele documente pomenesc chiar de un anume dascăl Petru, la Orăștie, pe la începutul veacului al XVI-lea. Să fi beneficiat de o anume protecție în perioada Olahilor? Greu de știut cu exactitate, atâta timp cât izvoarele istorice scrise din Ardeal fac rareori referire la români.

Privind din afară, splendoarea turnului stârnește admirație, pășind înăuntru, găsești o altă priveliște, o superbă operă de artă care emoționează din primul moment. Iar zidurile vibrează de sutele de ani de rugăciuni adunate…

Hrisovul
Scotocind după datele și informațiile referitoare acest locaș de cult am observat că există unele controverse asupra datării construcției În unele date fiind pomenit anul 1574, când un document amintește un conflict intre comunitatea românească și autorități privind construcția unei biserici ortodoxe deci ar fi o îndelungată dăinuire, mărturii documentare încadrate în istoria culturii din această zonă. Totuși alte date, cum ar fi hrisovul aflat în altar.

Lăcașul de cult este înscris în Lista Monumentelor Istorice și de Arhitectură din județul Hunedoara, iar rostuirea ei se leagă de pornirea învățământului în limba română în aceste locuri. Astfel, numele slujitorilor bisericii, ca și titlul cărților de altar sunt asociate ideii de început și evoluție a școlii cu învățătură în limba română. Menționăm, în acest sens, numele preotului Constantin care la anul 1731 se afla la Orăștie, adus ca dascăl, „prin chivernisirea și cheltuiala noastră s-au preoțit”[1].

În același secol, pe lângă biserica din Orație, în anul 1774, Simeon Diac ținea școală românească cu cei „43 de copii ai credincioșilor din parohie”[2].

Începută la sfârșitul sec. XVI, construcția acestei „noi” biserici a cunoscut mai multe etape, fiind mărită în sec. XVIII (prin substanțialul aport financiar al familiei Tatartzy, – negustori macedoneni stabiliți aici)și adăugându-i-se turnul clopotniță în anul 1873 de către arhitectul german Richter. „nalt de 35 m, acest impresionant turn, atât prin dimensiuni, cât și prin eleganța formei, mai beneficiază și de o soluție tehnică deosebită privind structura de sprijin a clopotelor. Este vorba de un eșafodaj din grinzi de lemn, construit în interiorul turnului, pe trei nivele, astfel încât vibrațiile clopotelor să nu se transmită pereților din cărămidă. Inițial, în locul turnului se afla o clopotniță mică din lemn.

Remarcabil la această biserică mai este și iconostasul, realizat în stil baroc la 1811 de Ioan Novakovici. În patrimoniul mobil al lăcașului se mai găsește un impunător candelabru din 1784 și două sfeșnice din 1850. Interesantă mai este și încastrarea în peretele altarului, la exterior, a unei pietre tombale, inscripționată în slavonă (indescifrabilă) și latină, aceasta din urmă menționând doi ani 1701și 1705. Se pare că, după această dată, biserica va fi fost mărită în direcția altarului. Iarăși interesant mai este și faptul că nivelul de călcare din interiorul bisericii se află mai jos cu 80 de centimetri față de nivelul solului.

În curtea bisericii, s-a aflat un cimitir destinat, probabil, cetățenilor de vază și, desigur, preoților. În iulie 2003, au fost date la iveală urmele unei înhumări ale unui bărbat foarte înstărit din sec. XVIII. În prezent, se mai păstrează doar câteva monumente funerare, aparținând familiei Tatarczy și, nu în ultimul rând, celui care a fost timp de câteva decenii, în sec. XIX, protopopul Ioan Popovici – primul român din Orăștie ajuns deputat în Parlamentul de la Budapesta (1849), n perioada când aici se afla reședința celui mai întins cerc din Transilvania.

Arhitectura
Biserica se încadrează în tipul curent întâlnit în arhitectura Transilvaniei de secolul al XVIII-lea, specific pentru comunitățile românești care încep să-și ridice lăcașuri de cult în această perioadă, pe lângă celelalte culte, catolic sau protestant. Tipul este cel biserică-sală în stilul gotic (săsesc), cu altar, naos – între cele două spatii elementul specific nelipsit din nicio biserică ortodoxă, iconostasul, pronaosul cu turn clopotniță, la care se adaugă un mic pridvor pe latura de vest, la intrare.

Materialele de construcție sunt piatra pentru corpul bisericii și cărămida pentru bolți și turnul clopotniță. O caracteristică a bisericii este aceea că nivelul de călcare se face mai jos față de cel al solului cu aproximativ 80 centimetri. Se poate observa o denivelare de pământ pe latura de nord a bisericii, care ar avea ca explicație faptul că pe locul acesta s-a aflat un cimitir.

Altarul
are cinci laturi la exterior și este semicircular în interior, cu trei ferestre arcuite și două nișe pe direcția nord-sud – proscomidia și diaconiconul.

Iconostasul
sau catapeteasma este o remarcabilă lucrare în stil baroc local, caracteristică pentru a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a fost ridicată după ce altarul ar fi ars în jurul anului 1800. Are chiar următoarea inscripție de datare: „1811 August, Ioana Novakobgici, pictor” – probabil un pictor sârb itinerant împreună cu macedoneanul Tyra Tatartzy. Cu o bogată decoraţie sculptată în lemn și aurit în autorelief, cu volute, motive florale, vegetale și geometrice, medalioane decorative, se structurează pe patru registre, încadrând icoanele.

Naosul și pronaosul
formează un corp decroşar față de altar, cu bolți a vella dispuse în cinci travei. La intrare se află cafasul din lemn, sprijinit pe patru coloane, loc specific, pentru corul bisericii (înainte de 1900). Ulterior, pe sud, a fost alipit un corp pe plan dreptunghiular cu funcția de pangar.

Turnul-clopotniță,
ridicat pe fundațiile vechi, în anul 1873, de către arhitectul german Richter, are o înălțime de 35 de metri cu deschideri – ferestre arcuite dispuse pe 4 nivele; la 3 din înălțime este alcătuit dintr-un corp supraînălțat apoi de un altul învelit în tablă, dar de dimensiuni mai mici.

Pridvorul are un rol, am putea spune decorativ, dar și simbolic, marcând intrarea în lăcașul sfânt. Decorația arhitecturală este simplă, cu cornișa și soclul ușor profilat. Pictura interioară în frescă, a fost realizată între anii 1977-1979 de către pictorul Ioan Diaconu din Craiova în stil post-bizantin cu un program iconografic inspirat din vechile erminii

Inscripții
Interesantă este încastrarea în peretele altarului la exterior a unei plăci de piatră, se pare o piatră de mormânt, cu două inscripții: în limba slavonă(indescifrabilă), respectiv în latină. Cea de-a doua menționează doi ani 1701 și 1705; cu siguranță biserica a fost înălțată după această dată, sau mai curând, mărită în direcția altarului (după Munteanu, Mircea, Biserica veche ortodoxă…). Cea de a doua inscripție, de la intrare, este mult mai recentă și a fost pictată deasupra ușii de la intrare, la terminarea lucrărilor de înfrumusețare a bisericii, cu un scurt istoric.

În patrimoniul mobil al bisericii se mai află un impunător candelabru din anul 1784 și doua sfeșnice datate 1850.

Biserica și locul de cimitir din jurul ei a fost împrejmuit cu un zid de incintă în anul 1896, în continuarea celui început în 1847 de către orăştiene și 1866 de către Spiridon Tatartzy și Vasiliu Gorog, care s-a distrus parțial în timp. În curtea bisericii sunt câteva cruci de piatră ale macedoromânilor care au ajutat biserica, din care amintim cele ale lui Kirra Tatartzy, a soției sale Zoica și Sofiei Tatartzy „văduvă după Görög”. Lângă zidul de incintă se mai află o cruce interesantă din piatră, cu motive simbolice, a Mariei Suster (1800).

În contextul evocării însemnătății bisericii din Orăștie, evidențiem însemnări de pe cărți românești vechi, cu trimitere la slujitori ai bisericii și la credincioșii ei: „Să se știe că acest Strastnic este a lu Popa Ștef ot Turtea cumpărat cu 7 fl., de la Simion Diacu din Orăștie…”[3]. Complexitatea însemnării constă și în informația pe care o dă despre acest Simion Diacu, cu preocupări bisericești, dar și de dăscălie.

O altă însemnare, de pe o carte de demult, ne amintește de un alt preot din Orăștia veacului al XVIII-lea: „Zamfir Radu din Orăștie… învățând pruncii lui Pătru Popa a luat dascălul Psaltirea aceasta drept 5 fl. Vonași… scris-am în anul 1789, avgust 18, prin mine Lazăr Ștef preot neunit Orăștie”[4].

Tot despre cărți religioase, în legătură cu Orăștia din alte timpuri, desprindem însemnarea: „S-au cumpărat cu toată cheltuiala Orăștiei neunite… au dat… zloți de argint și 50 crăițari… s-au scris prin mine Avram 1847”[5].

Sunt doar unele considerații înscrise în configurația documentară a vechii Biserici Românești din Orăștie și a celor care s-au îngrijit de buna ei păstrare, de înzestrarea cu cărți de cult necesare pentru învățătura credincioșilor.

La vremea sa, a remarcat-o și Nicolae Iorga, aflându-se în trecere prin Orăștie.

Turnul zvelt, încheiat într-o succesiune de o armonie perfectă pe trei nivele, din ce în ce mai înguste, până la crucea care pare să atingă cerul, este cel dintâi care impresionează privirile. Înălțimea turnului clopotniță echilibrează perfect volumul corpului bisericii, creând o imagine a liniștii celei mai curate. Din interior, pictura în frescă, iconostasul baroc și celelalte piese făurite cu nobilă măiestrie, vin să întregească imaginea unei bijuterii dintre cele mai prețioase.

Documentul de la 1574 amintit mai sus – care consemnează un conflict juridic între populația românească și autoritățile locale săsești, rezolvat prin intervenția reprezentantului regal – menționează, printre altele, dreptul românilor de Jos de a-și construi o biserică nouă (e posibil să fi fost vorba de contextul deciziei autorităților locale de a interzice construcțiile din lemn, în urma câtorva incendii, iar românii să profite de împrejurare). Faptul vine să întărească ideea că aici exista deja un astfel de lăcaș care e posibil să fi fost deteriorat, dacă nu chiar distrus, în urma incursiunilor militare, de-a lungul a circa 250 de ani, ori a incendiilor din sec. XV. Se poate, de fapt, avansa ideea că începutul unei biserici creștine pe acest loc se pierde în veacuri.

Aici găsim la un moment dat, nucleul de bază al învățământului și culturii românești din Orăștia austro-ungară. Dintre dascălii de aici, merită a fi amintit Elie Miron Cristea, cel ce avea să devină primul Patriarh al Bi sericii Ortodoxe Române. De fapt, până în 1946, aici a fost, timp de secole (nu putem ști câte, în acest moment), sediul Protopopiatului Orăștie, care aronda bisericile ortodoxe de pe raza Scaunului.

În aceste condiții, și intelectualitatea românească („intelighenția”, cum era numită în epocă) și-a coagulat o bună parte a activităților voluntare pe lângă Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Cel mai renumit a fost corul, al cărui dirijor, recrutat dintre dascăli, primea o îndemnizație specială pentru această activitate. Inutil de adăugat faptul că toate cheltuielile legate de biserică, școală, cor ș.a.m.d. au fost suportate de enoriașii parohiei.

Unul din ultimii protopopi care au slujit aici a fost Ioan Moța, preot și cărturar, cel care a inițiat ridicarea Biserici „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din centrul orașului (unde se află acum sediul protoieriei). Alături de biserică, s-a construit o școală (probabil după 1849) dar, poate, mai înainte) – unica școală românească în epoca dominației străine, la Orăștie -, iar cele două instituții, biserica și școala, au creat și bazele „Reuniunii de cântări”, formație corală înființată la 1868, devenită, mai târziu, „Armonia” – denumire sub care își continuă și astăzi tradiția neîntreruptă. Tot pe lângă această biserică, s-a înființat, în 1996, corul de copii „Vlăstarele Orăștiei”

Se pare că sutele de ani de rugăciuni rostite în acest sfânt lăcaș adaugă, frumuseții sale plastice și o forță spirituală deosebită. Din păcate, deși această biserică, monument istoric, ar putea constituiși un obiectiv turistic, parohia nu dispune de mijloacele necesare angajării unei persoane care să asigure permanent posibilitatea vizitării.

___ – Dan Orghici

Resurse:
Florin Drăghiciu, „Biserica din Drumul țării”, Editura EMMA, Orăștie ,2005.
https://www.biserici.org/index.php?menu=BI&code=11892

[1] Albu N., Învățământul românesc din Transilvania, Blaj, 1944.
[2] Idem
[3] Strastnic, Blaj, 1773, Tuștea, extras din cartea Maria Basarab, „Cuvinte mărturisitoare”, Deva, 2001
[4] Psaltire, Râmnic, 1751, Muzeul Deva, extras din cartea Maria Basarab, „Cuvinte mărturisitoare”, Deva, 2001.
[5] Apostol Blaj, 1814 Grid, extras din cartea Maria Basarab, „Cuvinte mărturisitoare”, Deva, 2001.

https://www.facebook.com/media/set/?vanity=dan.g.c.orghici&set=a.1495109854562108